Ascultă. Se-aude un glas.
Se-aude o şoaptă ciudată.
Şi poate în piept, un talaz,
începe să bată.

Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
Şi totuşi e-atât de aproape!
În el e un freamăt de oşti,
un murmur de ape.

Ascultă. Ce largi simfonii!
Şi parcă... demult... înainte
ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
Ia adu-ţi aminte!

...Odată când primul păcat
te-a frânt sub întâia povară...
Atunci ţi-a vorbit răspicat
prima oară.

Apoi... ţi-aminteşti?... undeva...
se vorbea de Isus, de salvare.
Tu nu ţi-ai dat seama. Era
a doua chemare.

De-atunci, din zori când te scoli,
şi noaptea când liniştea creşte,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
mereu îţi vorbeşte.

Şi simţi un fior. Dar degrabă
păcatul te cheamă, te cere.
- Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
- Nimic. O părere.

Nimic? Să te-ascunzi cu-o minciună?
Nimic? E un duh ce se joacă?
E-un foşnet de frunze? O glumă?
O vorbă de cloacă?

Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
prin visuri, prin bolta senină,
e glasul ce-n veci porunceşte:
Să fie lumină!

E glasul ce-a scos din cămară
şi firul de iarbă, şi pomul,
şi leul, şi gâza ce zboară,
şi omul!

E glasul ce-n Raiul pierdut,
pe urmele şoaptei infame,
striga către omul căzut:
Adame!

E glasul rostind cu amar
osânda ce-a fost să rămână:
"Ţărână, întoarce-te dar
din nou în ţărână!"

E tunetul larg pe Sinai,
ce-aduce din cer, printre stele,
poruncile sfinte, dar, vai!
cât de grele!

E glasul de sute de ani,
ce tot mai puternic străbate:
"Ferice de voi cei sărmani
cu inimi curate!"

Căci Tatăl atât v-a iubit
c-a dat Fiul Său sub ocară,
ca oricine crede în El
să nu piară!"

Şi toate acestea ce sunt?
Un foşnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui Sfânt
nimic nu înseamnă?

Ascultă. Cu-acelaşi ecou,
Acel ce-ţi dă viaţă şi pâine,
din nou îţi vorbeşte, din nou.
Acuma. Dar mâine?

Ascultă. El vine curând
să cheme pe nume pe-ai Săi.
O, cum vei privi tremurând
albastrele căi?

Ascultă. Căci vremea s-a dus
şi nu-ţi mai rămâne prea multă.
Dar vino acum la Isus!
Şi-ascultă!...