de Nica Ionel

Am scris poeme tainice în mine

Care se sparg în țăndări când îmi ies pe-afară;

E prea firavă clipa și-i prea cumplită fiara

Ce umblă dezlegată prin viforul de seară.



Este o lume-nebunită care doar mușcă și sugrumă

Firava mea iubire pentru tine, Doamne,

Mă urmăresc și anotimpurile supărate

Și parcă peste mine vin numai zeci de toamne.



Mi-e scris să fiu un solitar în spuza vremii,

Un vierme ce în zori el va zbura,

Când dezbrăcat de coaja lutului din mine

Voi săruta pe veci Stăpâne slava Ta.



Iar pe la porțile de-aramă străjuite de dușmani

Ori de nebunii din ospiciul numit acum civilizație;

Eu nu m-opresc nici nu tânjesc să fiu ca ei

Ci doar doresc ca să rămân în sfântă venerație.



Altarul meu să fie frunza sinelui ce arde

Și buzele un sol din care-mi cresc stejari,

Scăldat în umbra Cărții Tale, Doamne

Să-mi faci spre Tine jertfele mai multe și mai mari.



Am scris poeme tainice în mine

Care se sparg în țăndări când îmi ies pe-afară

Dar Tu-mi cunoști deplin destinul meu

De dincolo de mîine și de-această seară.



Etern biruitor pe podium cu eroii

Voi sta înobilat, poemul meu să-ți cânt,

În boabe de cristal eu Îți închin jerfirea

Ce m-a cioplit în taină în chipul unui sfânt.



Am scris poeme tainice în mine

Ca vulturi să se nalțe pe culmile de soare

Iar când sub daltă mă cioplești Părinte

Mi-e firea tot mai slabă și sufletul, mai tare…

AMIN!

Poezie scrisa la data de 03.03.2017.