Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
pe când în largul lumii cutreierai semeţ,
pe când cu lănci şi scuturi, cohortele străine
te căutau să-ţi ceară al vieţii tale preţ?

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
când floarea vieţii tale îşi scutura podoaba?
Ca să te scap de lanţuri, de moarte şi ruşine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Şi pe-amândoi mulţimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

Puteam să zbor din lume, sătul de-ai ei urgie.
Şi-atunci mulţimea oarbă te-ar fi cerut degeaba.
Dar M-am gândit la tine, privind spre veşnicie,
şi am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Te chem şi astăzi: Vino şi vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini şi bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii.
Şi ceru-ntreg te-aşteaptă de două mii de ani.

De-ai şti ce neagră noapte şi ce adânc fierbinte
va fi... când suferinţa nu va cunoaşte graba...
Vei plânge totdeauna şi-ţi vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!