Tu stai nehotărât și trist pe drumuri
Iar pasul tău în cumpănă îl pui
Și simți în suflet cum renasc iar doruri
De când uitat-ai înspre cer să sui.
Tânjești după acele clipe-n care
Primeai belșugul pic cu pic,
Dar între timp, pășind cu nebăgare,
L-ai spart și n-a rămas din el nimic.
Tu ai uitat de-ncrederea ce-animă
Întregul duh și-l ține veghetor
Și-acuma plângi că mergi fără lumină
Și trupul nu mai simte vreun fior.
Iar viața ta-i un geamăt și-o ruină
Și căile prea pline sunt de spini.
Vesmântul ce-a fost alb e plin de tină
Și-n suflet ciudă ai știut s-aduni.
N-ai folosit tot timpul vieții tale
Ca să-L slujești pe Cel ce te-a creat
Și inima s-a îmbrăcat în jale
Ca ai pierdut talantu-ncredințat.
Și n-ai trăit cuvântul din Scriptură,
De slova ei nu te-ai interesat
Și-ai adunat în pumnii tăi doar zgura
Căci ai umblat de El înstrăinat.
Nu ai pus preț pe ceasul părtășiei;
De frați tu te-ai îndepărtat ușor,
Dar azi privești pustia pribegiei
Și-n tine se aprinde un nou dor.
Și te gândești că dorul ce renaște
Va fi prea mic și se va stinge-ndat'
Dar de îl pui în mâna Sa va crește
Până va inunda duhul uscat.
Și-atunci vei fi din nou plin de iubirea
Ce nu ai mai simțit-o de ani mulți.
Curată și cu rost va fi trăirea,
De-ți pleci astăzi urechea și asculți.
Căci El te-așteaptă cu brațe deschise
Ca să te țină la piept iubitor.
Întoarce-te din lumi de-acum apuse
Că te primește, fiu rătăcitor.
7 mai 2008