Al cincilea anotimp

Zilele vin mereu senine,cu soare mult,strălucitor
Peste un câmp cu flori gingaşe,cu-al primăverii cald fior,
Culorile sunt mii şi mii, tot împletind un curcubeu
Un arc întins pe drumul vieţii,mereu înalt,prezent mereu.
Verdele fraged umple ramuri ce au un freamăt neîncetat,
Copacii stau tineri şi falnici cu vârful drept,neaplecat.
Iarba e verde,mătăsoasă,vântul o mângîie-n alin,
Cerul albastru-i este casă într-un azur mereu senin.
Din când în când o ploaie scurtă înviorează,dă putere
Iar în tăcerea ce-o urmează plăcută e orice şedere.
Pe câmp apar mai multe drumuri care încet,încet se pierd,
Capătul lor nimeni nu-l vede,ochii miraţi nu ştiu ce-aleg.
Dar pasul vrea să se îndrepte în miezul zilei şi al nopţii
S-ajungă curcubeul pus pe arcul cel înalt al bolţii.
E sprijinit pe drumul lui de iarba verde,mătăsoasă
Ce ia puterea şi i-o dă din ploaia scurtă,răcoroasă.
Gândurile sunt ca flori gingaşe,visând culori de curcubeu
Chiar dacă drumul până acolo,spre înălţimi e-atât de greu.

Paşii aleargă,gândul fuge,ochiul e doar o primăvară,
Nu vede zilele cum trec şi peste flori gingaşe zboară.
--------------------------------
Pe ramuri frunzele foşnesc umbrind cărările în iarbă,
Sub soarele dogoritor petalele încep să cadă,
Arşiţa vine tot mai mare,verdele-ncepe să pălească,
Pasul şi ochiul doresc umbra,gândul mai mult să-l răcorească.
Ploile dese şi mai lungi, aduc furtuni nestăpânite
Rupând din ramurile verzi fac sufletele răvăşite.
Iarba înaltă,mătăsoasă doar ici şi colo este verde,
Sub galbenul ei aplecat, culoarea florilor se pierde.
Iar casa ei cândva senină,cu cer albastru în azur
Acum tot des este umbrită de-al norilor negru contur.
Drumul ales spre curcubeu,şerpuitor,mai mult ascuns
Pasul îl urcă obosit,spre capătu-i de nepătruns.
Ochiul priveşte îndelung culorile ce sunt visate
Şi-n gândurile-n care stau sunt de mai multe ori uitate,
Vara e-aproape de sfârşit cu visul ei ce-ncet se frânge
Iar curcubeul ce-l frumos parcă nici gândul nu-l atinge.

Paşii aleargă,gândul fuge,în ochi este o lungă vară
Nu vede zilele cum trec şi peste iarba verde zboară.
--------------------------------
Peste un cer în asfinţit se duc în cârduri lungi cocorii,
În urma lor vin ceţuri mari,apoi mai deşi şi negri norii,
În cenuşiu pictează luna cu soare,stele împreună
Şi smulge de pe flori şi pomi gingaşa lor verde cunună.
Iar din cămările ascunse ploaia se scurge zi şi noapte
Aducând stropii reci în suflet şi-ale tristeţii dese şoapte.
În locul verdelui din iarbă o negură-nfăşoară câmpul,
Peste culorile frumoase stă negrul ce îl dă pământul,
Copacii desfrunziţi şi goi stau reci,umili şi ruşinaţi,
De frigul care vine umed,de vântul toamnei dezbrăcaţi.
Drumul ales spre curcubeu,în zare nu mai şerpuieşte,
Pasul e prins în mult noroi iar ochiul nici nu-l mai zăreşte,
Culorile care-ncântau,venind în visele dorite
Au dispărut,rămânând ceaţa prin gândurile obosite.
Din când în când după un nor răzbate câte-o rază slabă
Dar este stinsă cu răceală,fără ca ochiul s-o mai vadă.
Stăpâna vieţii este toamna cu ceaţa şi cu bezna nopţii
Ce-mpiedică pasul şi ochiul să vadă curcubeul bolţii.

Pasul e-ncet şi gândul plânge,în ochi e doar o rece toamnă
Nu vede zilele cum trec şi nu se-ntreabă unde zboară.
------------------------------------
S-a dus a soarelui lumină şi-a florilor albă cunună
Şi ploile dese şi lungi cu norii lor de grea furtună,
S-a dus şi ceaţa ce-mbrăca pământul cu aburii ei groşi
Şi ascundea copacii goi,parcă din închisoare scoşi.
A venit gerul aspru-al iernii cu ale lui simţiri de gheaţă
Furând speranţele ce-aveau,în ele stropul mic de viaţă.
Culorile din flori şi pomi s-au transformat într-un alb rece,
Ochiul când trece peste el numai tristeţea o culege,
Pasul atât de obosit alunecă,abia se ţine
Iar gândul are zborul frânt,prea apăsat de-atâtea vine.
Drumul ales în primăvară ce-avea un vis de împlinit
Acum e munte plin de gheaţă,cu vârfu-n nori,înzăpezit.
Şi curcubeu-nalt pe boltă nici amintirea nu-l mai ştie,
Un vis uitat,cândva doar scris pe-o foaie veche de hârtie.

Pasul a stat,gândul cu el,ochiul priveşte albul rece,
Din zilele care-au rămas nimic nu poate-n el culege.
---------------------------------
Timpul din nou îşi reia mersul,din clipa-n care s-a oprit
Pentru ca viaţa să o ducă în neştiutul infinit,
Pleoapa lăsată se deschide,ochiul privirea îşi înalţă,
Imaginile care-l umplu cu bucurie îl răsfaţă.


Un câmp cu iarbă de argint şi cu flori roşii ce par maci
E străjuit de măreţia ce stă în falnicii copaci.
Coroana lor stă maiestoasă peste al cerului azur,
C-un verde viu umbrind şi iarba şi-al orizontului contur.
Pe o cărare pasul saltă,vioi şi-atât de-ncrezător
Parcă ştiind că unde merge vise nu pier,nicicând nu mor.
Covoare lungi şi mătăsoase din flori ce-s roşii şi albastre
Stau lângă altele ce-adună, din curcubeu mii de nuanţe,
Pare că el a coborât pe câmpul ce frumos e-ntins
Şi-aici plăcându-i a rămas,în argintiul lui cuprins.
Câmpul cu flori e străbătut de ape limpezi şi curate
Care în razele de soare, dau sclipiri lungi de diamante,
Ochiul le caută izvorul,însă e prea bine ascuns,
Locul înalt,strălucitor rămâne-n el de nepătruns.
Apele care vin curate,prin păduri verzi,câmpuri şi munţi
Aduc cu ele şi ţin viaţa în anii veşniciei,mulţi.
În maluri stau adânc înfipte şi împletite rădăcini
Din care pleacă două trunchiuri,spre a-nălţimilor lumini.
Acolo-n ramuri se unesc,bogate-n frunze şi în fructe
Ce par din aur şi argint,viaţa chemând să o sărute.
Pasul oprindu-se îşi lasă genunchiu-n neteda cărare
Şi sub atâta măreţie capul se-apleacă-n adorare.
Ochiul mai mult vrea să adune culorile din înălţime
Ce desenează curcubeul cu-a bolţii lui desăvârşire,
Înţelegând c-a lui sclipire de diamante şi safire
Vine din mâna Celui care, împarte veşnica iubire.
Iar gândul prinde glasul slavei ce vine-n el şi îl supune
Şi cu puterea-i nevăzută cu alinare-ncet îi spune:

„Mă bucur că-n a ta credinţă ai vrut doar zile-n sărbătoare,
Uitându-le pe cele scurte de primăvară trecătoare,
Dar şi pe cele care vara sunt prea fierbinţi sau furtunoase
Toamna adună-n tine ceaţa sau iarna sunt aşa geroase.
Ai căutat cu gândul tău adevăratul curcubeu,
Mergând prin anotimpul lumii cu pasul apăsat şi greu.
Acum îţi spun „Bine-ai venit!”,ţi-e răsplătită căutarea
Cu ea-mpreună şi credinţa şi dragostea,lungă răbdarea.
Tu ai păstrat în iarna rece sclipiri nestinse şi culori
Ţi-ai făcut sufletul grădină cu ale veşniciei flori,
Ai băut apa cristalină şi ai mâncat hrana curată
Privind la ziua-n care cerul îţi va deschide a lui poartă.
În anotimpurile lumii, ai stat sub semnul primăverii
Şi adunând soarele ei ai aşteptat clipa-nvierii.
Bucură-te acum de tot ce vezi şi n-ai avut în toamna rece,
Din spinii ei şi-al ei noroi nimic nu ai putut alege,
De apa care izvorăşte, de sub înaltul tron al milei
Şi curge sub cer în azur, ce stă doar în seninul zilei,
Cu florile ce ţes nuanţe cu fire lungi de curcubeu
Care e pus ca legământ de Cel ce este Dumnezeu,
De fructele din pomul vieţii c-o strălucire ce nu piere
Care te cresc şi iau din tine orice simţire de durere.
Şi mai ales de Cel ce-ţi face noua grădină din Eden
Cu veşnica Lui primăvară,un anotimp ce e etern”.

Ezechiel 1:28; Apocalipsa 4:3;Isaia 51:3; 58:11; Ieremia 31:12.