Porumbel... din stejarii depărtați
fără soț și frate,
singur, singurel străbați
zări îndepărtate,
arse și pustii și moarte zări îndepărtate.

Glas străin te prigonește,
uli viclean te-alungă,
iar din urmă dorul crește,
calea-i tot mai lungă,
zarea arde, dorul crește, calea-i tot mai lungă.

Arzi de sete-n gol de stepe,
pieptu-i vâlvătaie
și-nnoptarea grea începe
aripa să-ți taie,
înnoptarea morții-ncepe aripa să-ți taie.

Nicăieri nu-i nici o frunză,
nici o creangă verde,
nici un suflet să pătrunză
dorul ce te pierde,
cât de mare și fierbinte-i dorul ce te pierde.

Unde-i albul suflet oare
care te-nțelege,
unde-i mâna iubitoare
rănile să-ți lege,
mâna albă, mâna moale rănile să-ți lege?

Cazi... dar sufletul tău suie
zâmbet alb spre soare
către Țara unde nu e
dor și depărtare,
unde nu e despărțire, dor și depărtare.

Unde te așteaptă-n cale
veci de slăvi senine,
Țara dorurilor tale
porumbel străine,
Dorul dorurilor tale porumbel străine...