La Tine mereu mă gândesc!

Toarce fuiorul, fir de credință,
Vântul aduce adieri de-ndoială.
Eu împletesc pânza nădejdii
Din lacrimile ce-mi curg râuri...
Iar adâncul pământ al meu,
Păstrează iubirea mereu.
Pășesc cu greu spinoasa cale...
Oblig tăcerea să nu cânte,
Vibrațiile din sunet lovesc în mine,
Ecouri tacite din depărtare.

Apun sub mersul meu greu
Zgomote de cioburi sparte
Și-mi plâng frântele aripi
Lovite printre munți
Și mă izbesc de-o stâncă:
O îmbrățișez cu mâna tremurândă,
Îi simt rădăcina adâncă.
În foșnet ea-mi șoptește: Urcă!
Iar eu privesc ca prin fereastră,
Piscul ce în cale-mi se înalță.

Aș vrea să trag, perdeaua ceții,
Să te văd, Zor al dimineții,
Să te ating cu pleoapele,
Univers cu iz de sâmbure.
Să culeg frânturi de Cer,
În sul să pun acest mister
Ce-am traversat cu el pustiuri
Simțind sub tălpi pământul-noduri
De câte ori lângă râu, frântă,
Așteptam Mâna-Ți sfântă.

Anii îmi trec... îmbătrânesc;
Lutul acesta pământesc,
Copacul meu stă aplecat
Puterea din ram m-a lăsat,
Iar eu, Te chem: Vino-mi în cale!
La hotar unde drumul se întretaie,
Nu mă lăsa să aștept mult
Al dimineții Zor dorit! ...
Adu-mi acum acea nouă zi,
Hai, prinde-mă de mâini!

Să mergem pe același drum...
Nu amâna! ... Vino acum!
Mi-ai promis că o să-mi dai
Viața veșnică în Rai
Dacă pe pământ Te voi urma
Cu neclintită Credința!
Așa am făcut: de veghe am stat,
Ulei în candelă am adunat,
Cred, atunci când vei veni,
Ai să mă duci în veșnicii!
Unde am să-Ți cânt, o, Domnul meu,
Cântarea cu versuri adunate din dureri...


TOMA COCA, ALGHERO/21/04/2017