Am avut o floare-n geam,
Ce s-a dezrădăcinat.
Era scumpă și frumoasă
Dar puterea i-a secat.
Era pusă cam de formă
Pe deasupra la ghiveci.
Nu-n pământ, adânc înfiptă,
Și s-a stins încet, încet.
O primisem ca și dar.
Aș fi vrut s-o mai păstrez.
Floarea galbenă și-naltă
Semăna acum cu-un băț.
Vedeam cum se chinuia
Și zi după zi slăbea.
Încercam s-o mai ajut,
S-o mai ating de pământ,
Dar de-acum, nu ajuta.
Rădăcina se rupea.
Căci creștea pe dinafară;
De-aia era bolnăvioară.
Apa n-o mai înghițea,
Simțea cum se îneca.
Locuind un an la mine,
Credeam c-o să-i fie bine.
Dar parcă ea hotăra
Ce face cu viața sa.
Își spunea că-afară-i bine
Dar s-a înșelat pe sine.
De-acum nu se mai hrănea,
Pământul n-o susținea,
Și-uite-așa s-a transformat
În ceva de lepădat.
Când soarele-o mângâia
Și fața-n raze-și scălda,
Ca o fată blondă-naltă,
Pamela-am numit-o-ndată.
Eu de grijă i-am purtat
Și muzica i-a cântat.
I-am dat apă, vitamine
Dar s-a supărat pe mine.
I-am scris și o poezie
Ca Pamela să învie.
Din mijloc i-am pus proptea
Că-ntr-o parte se lăsa,
Ca s-o poată ține dreaptă,
În cânepă bandajată,
Să-ajungă-n pământ la apă.
Doar după câteva ore,
Frunza, viață a primit.
Era crudă și cu sevă,
Și-o dorință s-a ivit:
Mai lasă-o încă o vreme,
Poate s-o reabilita.
Nu fi trist și nu te teme,
Încă n-o voi arunca.
Și noi să luăm aminte,
Să facem noi legăminte,
Ca să nu ne ofilim,
De El să ne sprijim.
Să rămânem în Hristos,
Duh de viață cu folos.
Domnul poate să vorbească
Și prin flori, să ne trezească.
Chiar dacă grai ele n-au,
Le privim așa cum stau.
Cât încă frumoși părem,
Rădăcinile să-avem
Înfipte-n pământ adânc
Care e Cuvântul sfânt.
Altfel puterile seacă,
Gândurile-afară pleacă,
Ne-ntindem spre ce e fire
Pe calea către pieire.
Dumnezeu S-a îngrijit
De tot ce ți-a trebuit.
Ce-ar mai fi putut să facă
Ca și ție să îți placă?
Hai, te scaldă-n slava Mea!
Decizia e a ta.