Crinii tot mereu albi sunt

Chiar loviţi de vânt şi ploaie,
Crinii tot mereu albi sunt
Când furtuna îi îndoaie
Și-i trânteşte la pământ,

Ei nu-şi vor pierde parfumul!
Chiar în tină de-i arunci,
Chiar dacă-i striveşti pe drumul
Unde calci, parfum şi-atunci

Îţi vor da, a lor candoare
Nu se pierde nicidecum!
Floarea va rămâne floare
Fie-n glastră, fie-n drum!

Şi-o petală rătăcită,
Tot o recunoşti de-i crin!
Chiar de-i ruptă, de-i storcită,
Tot are parfumul fin!

Dar tu, omule, creştine,
Când eşti lovit, înfruntat,
Atunci făptuieşti tot bine?
Ţi-e cuvântul tot curat?

Mai păstrezi în a ta minte
Gândul cel bun şi frumos?
Fapta îţi mai e cuminte,
Ori eşti rău şi furios?

Nu uita că în grădina
Domnului, eşti tot un crin!
Fii scăldat deci în lumina
Harului ceresc, divin

Şi-n orice împrejurare
Fii mireasma lui Hristos
Când eşti mic şi când eşti mare,
Când eşti sus, şi când eşti jos.

Doamne, cât aş fi de mică
Floare în grădina Ta,
Din noroi Tu mă ridică,
Dă-mi parfum, spre slava Ta!