Răstălmăcind în minte veșnicul Hotar,
Cu sufletul desculț, alerg prin spini și ploaie...
Nu Te-am găsit nici în icoana din odaie
Și nici în lumânarea-aprinsă de pe-altar;
Iar focul soarelui apune-n lacrimi iar.

O, de-aș putea să văd prin Poarta Mărginirii
Aripile de serafimi ce Te ascund,
Aș reuși măcar cu gândul să pătrund
În Sfânta Sfintelor, în Cortul Fericirii...
În Casa pregătită-n cinstea Nemuririi!

Dar care-i, Doamne, scara spre Eternii Zori?
Că nu-i niciunde treapta ce dă biruință
În fața munților de griji și necredință
Pe cărăruia-ngustă cu furtuni și nori;
Și mă cuprind în îndoială vechi fiori.

Am obosit să-mi caut steaua printre stele...
Mai dă-mi un gând să pot să mă ridic,
Să înțeleg că Tu ești Tot și eu nimic.
Să trec de poarta îngustimii minții mele,
De slovele ce mă coboară-n iad cu ele!

La Poarta Mărginirii astăzi m-ai adus,
Când sufletu-mi desculț fugea prin spini și ploaie...
Iar jalea rugăciunii-amare din odaie
Mi-ai tălmăcit-o-n Harul salvator de Sus;
Că-n Tine, Doamne, soarele nu are-apus!

Și m-ai găsit...
Și Te-am găsit, Isus...