Se duc, se duc oamenii buni
Așa de iute dintre noi
Lăsând în suflete cărbuni
De dor aprinși și ochi plânși și goi.

Se aprind pe cer săgeți de foc
De atâtea stele căzătoare
Părând în noapte un simplu joc
Părând că totu-i la-ntâmplare.

Se ofilesc așa curând
Petalele fine de flori
Sfioase, parcă regretând
Ștergerea vechilor culori.

Cad frunzele în ceas târziu
De toamnă tristă și obosită
Lăsând în urmă vânt pustiu
Și ploi și vreme mohorâtă.

Trec anii aicea ca un vis
Când cei iubiți sunt lângă tine
E un colt frumos de paradis
Până necazul greu nu vine.

De ce durează așa puțin
Momentele de fericire?
De ce nu-i cerul doar senin?
De ce există despărțire?

Oare e o lege-n univers
De oameni încă ne-nțeleasă
Ca tot ce-i bun să fie șters
Și îngerii să plece acasă?

De ce nu stau mai mult aici
Cu tot ce au frumos și nobil,
Sa lase-n urmă ucenici,
Să facă cerul mai palpabil?

Se duc frumoasele amintiri
Încet, dar sigur în uitare.
Ca umbrele lungi și subțiri,
Ca asfințitul drag din zare.

Va fi odată un alt cer,
Un alt pământ cu alte legi,
Unde Isus va fi reper
Păstor și Domnul lumii-ntregi

Unde nu vor mai fi dureri,
Nici disperare, nici amar.
O lume doar cu primăveri,
Fără de noapte, fără calendar.

Acolo ne vom întâlni
Odată pentru totdeauna,
În țara sfintei bucurii
Și-o veșnicie vom fi una!

Acolo vom primi răspuns
La mii și mii de întrebări.
Caci Împărat va fi Isus
În țara sfintelor cântări!