„... omul nostru cel vechi a fost răstignit... socotiţi-vă morţi..."
(Romani 6:6 şi 11)

Tot citind în Cartea Sfântă despre farmecul de sus,
De splendoarea nevisată şi de slava lui Isus,
Mă izbi un foc puternic şi strigai cu-nfrigurare:
„Care-i, Doamne, calea către slava Ta nepieritoare?"

Se apropie de mine şi-mi răspunse blând, în şoaptă:
„Betleem pân' la Golgota, asta-i calea Mea cea dreaptă!"
N-am ştiut prea mult ce-nseamnă. Şi văzându-mi de cărare,
Uite-aşa, ca din senin, mă-ncolţi o gloată mare.

Toţi ai mei, copii, nevastă, cunoscut sau chiar străin,
Şi-ncepură să m-apese toţi cu vorbe cu venin.
Nemaiînţelegând nimica, strigai tare: „Aoleu!"
Domnul mă-ntrebă pe dată: „Ce-ai păţit, copilul Meu?"

„Doamne, ăştia-mi trag de haină şi mă lasă gol în lume,
Pe degeaba îmi împroaşcă cu ruşine bunul nume!"
Mă privi blajin Stăpânul şi îmi zise blând, în şoaptă:
”Eşti în iesle? Stai acolo. Asta-i calea Mea cea dreaptă!"

Tot călătorind prin lume, aprig foamea m-a cuprins,
Dar neavând cu ce s-o 'stâmpăr, să fur mă simţeam împins.
Se apropie Stăpânul şi îmi zise blând, în şoaptă:
„Nu te-abate; rabdă numai. Asta-i calea Mea cea dreaptă!"

Mă-ndreptai cu bucurie la ai mei cu vestea bună,
Însă ei, cu ură mare, se luptau să mă răpună.
Aruncat în mare scârbă, jos, pe cea din urmă treaptă,
Auzii şoptind Blajinul: „Asta-i calea Mea cea dreaptă!"

Tot umblând cu-ai mei odată, unu-mi dete un ştergar,
Altul un lighean cu apă, şi-ntinzând picior murdar,
Zise: „Spală-ne, creştine, bine! Asta-i cinstea ce ţi-e dată!"
Iar Stâpânu-mi zise-n taină: „Spală, asta-i calea Mea cea dreaptă!"

Într-o zi se adunară toţi ai mei, şi mic, şi mare,
Şi urlând se sfătuiră într-un gând să mă omoare.
Tocmai când gândeam să fug, să nu stau ca să mă bată,
Îmi şopti blajin Stăpânul: „Mori, căci asta-i calea dreaptă!"

Şi-am murit. Adică-nseamnă că nu m-am îndreptăţit,
Ci-am tăcut, zăcând în balta de ocări, înnămolit.
Dar ce crezi? O pace care nu încape-n vorba noastră
Mă cuprinse-atunci, căci moartea-i calea vieţii-adevărată.