La fereastră vântul șuiera.
Era o seară rece. Primăvară.
Un copilaș liniștit adormea
Legănat de o tânără mamă.

Unele hornuri mai fumegau
Umbrite de norii tăcuți.
Luminile încet se aprindeau
Ziua aproape a trecut.

Câte un om trecea obosit
Grăbit să ajungă acasă.
Ducând bomboane la copii
Și pâine pentru masă.

Noaptea cobora tăcând
Ca o pătură acoperea pământul.
Un câine se zărea lătrând.
Sărea și se certa cu vântul.

Natura toată se opri în loc,
Iar apoi, ca prin minune,
Păsări, ape, greieri, plopi
înălțau o rugăciune.

Dar într-o casă mai săracă
Un tată-și cuprindea copilul.
-Haideți ca să stăm la masă
Și Biblia ne va fi festinul.

Citiră cu nesaț Cuvântul
Și tatăl explica cu drag.
Atât mama, cât și pruncul
Ascultau șoptind: așa-i!

Se ridicară în picioare,
Iar tatăl rosti către băiat:
-Pavel, mulțumește de mâncare!
-Tată, dar nu am mâncat.

Atunci tatăl cu răbdare
și cu ochii înlăcrimați,
Îi dădu o sărutare
Și îl ridică pe braț.

-Vezi tu, Pavel, Dumnezeu
Și harul Lui ne e de-ajuns.
Pâinea e Cuvântul Său.
Azi ne-am hrănit doar cu Isus.

Iar pentru mâine știe Domnul
Ce vom mânca și ce vom bea.
Azi important e doar un lucru:
Să căutăm Împărăția Sa.

Sufletul e cel ce-i veșnic
El ne va-nsoți cândva
Când vom pleca la Cel ce-i vrednic
De toată mulțumirea ta.

Și acum haide, e târziu.
Ne vom ruga și vom dormi.
Și se rugă bietul copil
Cerând pâine a primi.

Iar noaptea, Pavel mic visa
Cum împărțea la alți copii
Cu drag, mâncarea sa
Și alta imediat primi.

Când mâncau din pâinea sa
Le apăreau două aripi
Și fiecare se nălța
La Tronul harului divin.

Când se trezi era lumină.
Ieși afară și privi mirat.
Un coș de pâine sta pe tină
Și o sticlă de lapte pe gard.

Fugi la tata agitat.
-Tată, am primit mâncare!
Dumnezeu m-a ascultat!
Mama râdea cu încântare.

-Când voi fi mare vreau să fiu
Un bucătar. Și știi de ce?
Ca să-i hrănesc pe toți și ei
Să zboare sus în cer.