Simt mângâierea Ta
În glasul ce mă cheamă,
În brațul ce-mi întinzi
Ca să mă scapi de teamă.

Cuprins de valuri reci
Și negăsind scăpare,
Încerc din răsputeri
Să ies din încercare.

Sleit, îmi văd salvarea,
Colaci zburând în jos
Din vasul ce așteaptă
Să ia un păcătos.

Întind mâna spre-unul
Dar n-am putere-n mine,
Curenți mă trag 'napoi
Dorind să mă sfâşie.

Mă simt pradă uşoară
Iar scara de pe vas
O văd, dar n-o ajung
Şi totuşi, nu mă las.

Aştept un ajutor
Prin barca de salvare
Dar lanțuri ruginite
O scapă jos, în mare.

Arunc degrab' orgoliul
Și-ntind brațe spre cer,
Ajută-mă Tu, Doamne,
Salvează-mă, că pier!

Un braț ce se pogoară
Se-ntinde către mine
Și luându-mă în palmă
Mi-arată a sa iubire.

Mă simt ca o furnică,
Ca fulgul alb de nea,
Fiind așezat pe vasul
Ce e salvarea mea.

Doar Domnul poate asta!
A lui este puterea
Și mila și-ndurarea
Ce-mi dă azi mângâierea.

Aș vrea să-l pot vedea,
Dorind să-i mulțumesc;
Dar simt ceva lăuntric
Ce-mi spune să aștept.

Ce-ar trebui să fac?
Întreb în sinea mea...
Dar cineva-mi șoptește:
-Deschide-ți inima!

Pun mâna instinctiv
La inima ce-mi bate
Și strig cât pot de tare:
-Al Tău sunt... Sfinte, Doamne!

-Ești binecuvântat,
Căci scos ai fost din valuri,
Te-ai încrezut în Domnul,
Iar El, îți face daruri.

Îți lasă Duhul Sfânt
Să-ți fie călăuză,
Îndrumător în gânduri
Când viața-ți e confuză.

-De ce nu-l pot vedea?
Întreb atunci pe Duhul...
-Căci e plecat în ceruri
Să-ți pregătească locul!

Deodată, valuri mari încep să se ridice,
Furtună grea se-arată, nevrând ca să abdice
Și spală puntea mare vrând să înghită totul,
Dar eu nu mă mai tem, că-s ancorat în Domnul.

Suspine negrăite le simt ca adierea
Și-n slăbiciunea mea, nici nu mai simt durerea,
Încep să prind puteri și-o blândă mângâiere
Îmi mângâie azi fruntea, ca har din Înviere.
Emanuel Giarmata