Eva, ce faci prin Grădină?
Ești frumoasă... Mă uimești.
Eu sunt înger de lumină
Nu ca tine-un pumn de tină.
Însă poți să mă-nsoțești...

Unde e Adam? Te lasă
Să cutreieri printre flori
Și-apoi, singură în casă,
Să-l aștepți zâmbind la masă
Cu ai dragostei fiori?

El nu vede că te doare
Și că nu mai vrei să-i fii
În cuvânt ascultătoare
După-așa descurajare...
Ești deșteaptă, Eva. Știi?

Ia te uită ce măr falnic...
Câte roade are-n el!
Hai, mănâncă-n ceasul tainic
Și-o să ai un nume trainic:
Cu Domnul vei fi la fel!

Dar ce vorbe-mi spui tu mie?
Esti naivă... Cum să mori?
Crezi că Dumnezeu nu știe
De ce nu-ți dă voie ție
Să-ți pui aripi și să zbori?

Hai, odată! Ia o gură.
Eu te rog; nu te oblig...
Și-o să vezi ce-ncet îți fură
Pacea și lumina pură
Al păcatului cârlig!

Eva iși întinse mâna
Rupând fructul pe furiș
Și-și scăpă pe jos cununa
Ascultării, când minciuna
O mușcă în duh pieziș.

Șarpele, ispititorul,
Văzând că mai e puțin,
Îi încolăci piciorul
Până ce gustă izvorul
De otravă și pelin.

Și deodată-nfipse colții
În făptura de pământ
Însemnându-i clipa morții
Și lăsând-o-n voia sorții
Dezbrăcată de veșmânt...

Eva, Eva... Ești înfrântă!
Îmi ești roabă! Te-ai vândut!
De-astăzi glasul nu-ți mai cântă...
Nu mai ai nici slavă sfântă.
Toate, Eva, le-ai pierdut!

Eu sunt șarpele ispitei!
Sunt Luceafărul căzut.
Tu ești freamătul clipitei
Strigătul nefericitei...
Ești doar lacrimă și lut!

Eu sunt șoapta necurată...
Șarpele cu cap strivit.
Tu ești stea eliberată;
O fiică răscumparată...
Dumnezeu te-a mântuit!