Zâmbetul Psaltirei

Stătea la margine de drum,
Un sfânt creștin cu fața-i calmă și senină;
Purta pe față bucuria și-n zâmbet
Puteai să îi citești lumina.
Stătea în fiecare zi cu ochii
Scrutând spre cer și soare,
Gata oricând să spună orișicui
De luminata zare.
Își murmura cuvinte-alese,
Ce-i transforma zâmbetul-ntr-o dulce alinare...
El se născuse într-un cort,
Cu frați, surori, părinți în stare,
Să îi hrăneasc-iubeasc-la fel pe toți,
Fără deosebire mare.
Dar dintre toți doar el-'și-oprea
Privirea-n zori, pe zi și-n fiecare seară,
Cătând ''spre-acel ceva'' dincol' de nori
Căruia îi zâmbea și-a doua zi,
Când revenea în veghe iară.
- Cu cin-vorbești iubite copilaș?
Îl întrebară pe rând frații;
Părinți cu feț-nedumeriți se-apropiau
Şi se îndepărtau încet, mirați,
Cum fiul cel însingurat privea spre cer zâmbind...
Până-n pierzarea luncii.
Zile și ani li se-nșirau așa, la fiecare;
Ajunseră copiii mari la case fiecare,
Doar fiu-ndrăgostit de cer și rai-și găsise
În lumina-zâmbet, originea și moștenirea.
Crescuse blând cu fața ca de rai,
Purtând în zâmbet și în grai Psaltirea!

30 iulie 2017,
Sanda Tulics-Wi.,

Repere; cortul-lumea,
copilașul îndrăgostit de cer, creștinul
Proporția creștinismului...!?