Eşti ceea ce n-a fost încă nimeni
Şi nu va fi vreodată,
Eşti Ceaţa blândă coborâtă
Pe muntele Hermon.

Eu sunt… copilul
Rătăcit de mamă,
Sunt râul care curge năvalnic,
Fără matcă.
Sunt ţărmul schilod,
Desprins de faleza ciuntită,
Sunt piatra căzută din Zid
Şi călcată-n picioare,
Sunt visul furişat
În inimi întristate.
Sunt geometria vagă
A mâinilor de fraţi,
În rugă-n `mpreunate.

Trecute-s vremurile-nsângerate
Când cruciaţii falnici ţi-au alungat Şekinah,
Sub false pretenţii de strâmbe credo-uri,
Expuse în vârfuri de lănci şi de săbii.

S-a risipit întunericul cenuşii uscate,
Păstrată-n sarcofagul sigilat al moştenirii exilate.
Eşti glorios, Sionul meu! – Arpegiu multicolor
Transcris pe un portativ ce râde sonor,
Când contemplă frumuseţea Rozei din Şaron.

(Bucureşti, Decembrie – 2011; din volumul "Râsul viorii fără arcuş")