Luminează-mi cărarea pecetluită demult,
Paveaz-o Isuse cu dale de foc,
Să nu stau pe ea, doar puțin sau deloc,
Atât cât să pot glasul Tău să ascult.

Privind necuprinsul, un pas doar să fac,
Să cred în cuvântul ce blând L-ai rostit,
Pășind ca pe ape spre plus infinit,
Să-mi lepăd trăirea în care eu zac.

Și talpa ce lasă pe drum urme reci
Și zgură din alte umblări pervertite,
O spală cu sângele-Ți sfânt, Preaiubite,
Curată să fie de-acuma, pe veci!

Să nu pângăresc nici un loc ce e sfânt,
Sionul să-l port ca pecete în duh,
Cu tremur să-nalț ruga mea în văzduh,
Așteptând despărțirea de-acest trist pământ.

Prea multe lacrimi pe chip și durere,
Alungă Tu norii ce mult zăbovesc,
Mi-e dor de tărâmul și plaiul ceresc,
O, vino degrabă să dai mângâiere!

Căci nu mai e dulce nici mierea aici,
Nici pâinea nu-şi dă parcă aburul sacru,
E plină planeta de-amar și de acru
Și geme spinarea sub urme de bici.

Un susur se-aude din zări de bazalt,
O pace divină mă umple încet
Şi-n umbletul jalnic, teluric, ascet,
Văd zborul promis și dorit, spre înalt.

Luminează-mi cărarea pecetluită cândva,
Paveaz-o Isuse cu dale de vis,
Să umblu pe ea, spre tărâmul promis,
Aceasta-i dorința din inima mea!

30/08/17, Barcelona -Lucica Boltasu