Într-o seară ca oricare,
Într-o vară câmpenească
S-a dus Gheorghe la culcare,
Hotărât să se-odihnească.

S-a-nchinat ca tot creștinul,
Împăcat și mulțumit
Cu-ale lui și cu destinul
Și-n curând a adormit.

Dar, când somnul să-i aline
Oboseala adunată,
Straniu vis în noapte vine,
Pân' la minte să-i răzbată.

*
Se făcea c-avea la masă
Un bărbat cu-o față rea
Și cu-o voce nemiloasă,
Îi vorbise cam așa:

— Ei, ai strâns ceva avere,
Ți-a fost câmpul roditor,
Ai avut de el plăcere
Și-acu-ți merge binișor.

Da-n curând, la un semnal,
Toate-toate-or să rămână,
Fiindcă marele final
Vine peste-o săptămână.

Bine, văd să nu mă crezi,
Că te uiți cam suspicios;
Însă-ndată ai să vezi!
Rămâi, Gheorghe, sănătos.

*
Și când omu-a dispărut
Gheorghe s-a dezmeticit;
Năvălind din așternut,
Drept în curte a ieșit.

— Uf, ce vis! De parcă omul
Chiar a fost în casa mea;
Și-auzi cum foșnește pomul!
Ei, acolo-i cineva?

Nimeni nu-i; și întrucât
Tremur tot și-s obosit,
Să mă culc. Ce vis urât!
Stai așa, mi-am amintit!

Cum să mă mai prindă somnul,
Când a spus că-n scurtă vreme
Se sfârșește, vine Domnul…
Of, acum chiar am probleme!

Omu-acela îmi spunea
(Și aceasta știu și eu):
Tot ce-am strâns în viața mea
Sunt nimic la Dumnezeu.

Și e drept c-am depășit
Necesarul – deci mă tem,
Tot avutu-agonisit
Să nu-mi fie spre blestem.

Gata, știu, ce mai idee!
Și-și trezi omul muierea:
— Haide, scoală-te, femeie,
Ca să ne-mpărțim averea!

Iar nevastă-sa, buimacă,
Pân' la urm-a priceput
Ce-ar trebui ei doi să facă
Și-a sărit din așternut.

*
Și la poarta lui Grigore
Șade Gheorghe-n zori de zi:
— Ei, te strig de două ore,
Am ceva a-ți dărui.

— Eu n-aș crede, daruri, tu?
Să te-audă Cel de sus!
De-o fi astfel, nu zic „nu”,
Dar, ia spune, ce-ai adus?

— Ce-am adus, nu am în mână,
Dar îți dăruiesc ogorul
Cel din vale, la fântână;
Poate îți însori feciorul…

Și așa-n vreo patru zile
A-mpărțit pământ și bani
Ba lui Dan, ba lui Vasile,
Ba la văduve și-orfani.

— Of, se văită femeia,
Cum se duce tot venitul!
Mă mai sprijin pe ideea
Că se-apropie sfârșitul.

Dacă viața tot se curmă,
Hai să dăm întreaga casă!
— Ba pe-aceasta mai la urmă
Că e vremea răcoroasă…

*
Dar c-o zi mai înainte
De a trece-o săptămână,
Vine fratele Axinte,
Având Biblia în mână.

— Frate Gheorghe, eu găsesc
Că ce faci nu e normal.
Spune-mi, să mă dumiresc,
Tu chiar crezi că-i scriptural?

Că eu, uite ce-am citit:
Atunci când dorești prea tare
Să te-arăți neprihănit,
Ești aproape de pierzare.

Atunci Gheorghe-a spus deschis
De ciudata prevestire,
Cum a transformat un vis
Într-un plan de mântuire.

— Frate dragă, spuse-Axinte
Pe-un ton grav, zâmbind discret,
Oare crezi c-a fost cuminte
Să păstrezi acest secret?

Dac-ai fi avut dorința
De a-l spune tuturor,
N-ai fi cunoscut căința
Unui grabnic crezător.

Fiindcă nicăieri nu scrie
Când se-arată iar Mesia;
Asta numai Tatăl știe,
Noi ne facem datoria.

Tare multă sârguință
Ai avut în fapte bune,
Dac-au fost din pocăință,
Asta nu pot eu a spune.

„Eu Mă duc, vă las săracii.”
A rostit Mântuitorul,
Să ne mai golim dar sacii,
Ca să cerem ajutorul.

Ei, și-acum la revedere,
Să te umple Duhul Sfânt
Și să-ți fie mângâiere
Doar al Domnului Cuvânt!

*
Gheorghe stă și meditează,
Nefăcând un singur un pas;
Nici măcar nu cercetează
Ce-a avut, cu ce-a rămas.

— Vezi, nevastă, ăsta-s eu
Și, ca David, pot să spun:
Să mă ierte Dumnezeu
C-am lucrat ca un nebun.

Și mai știi ce gând m-apasă?
Că de mai dura, precis
Rămâneam fără de casă
Din pricina unui vis.

Omul, când să facă bine,
Toată viața lui să-l facă.
N-a știut ceasul când vine
Și nici nu va ști când pleacă.