Să nu mă bucur, Doamne, că Te-aud?
Să nu răspund, când Tu mă chemi prin Duhul?
Să nu tresar, când peste crengi de dud
vin paşi cereşti înfiorând văzduhul?

Să nu mă bucur, Doamne, că-mi vorbeşti?
Şi să nu plâng când Tu mă iei de mână?
Când Tu mă nalţi spre corturi îngereşti
pe mine, chip de abur şi ţărână?

Să nu mă bucur, Doamne, că Te-ascult,
când glasul Tău mi-ajunge la ureche?
Să nu mă rup de lume tot mai mult,
chiar de-am rămâne-o singură pereche?

Să nu deschid când baţi la uşa mea
şi să nu-i smulg zăvorul dintr-odată?
Să mă prefac că nu-nţeleg ce-ai vrea,
să fug pe geam şi să m-ascund în gloată?

Dar cum să fug şi cum să-mi pară rău,
când nu mai sunt de-acum Betanii multe?
Eu vreau s-ascult, Isuse, glasul Tău!
Şi cine-i rob din dragoste s-asculte!

Vorbeşte, dar, şi eu voi asculta.
Învaţă-mă cu aspră bărbăţie!
Iar cine vrea să afle taina Ta
şi cine-i rob din dragoste să vie!