O clipă doar mai stai să-mi mângâi fața,
Tu, soare luminos, tu, caldă vară,
Poate mă bucur pentru-ultima oară
De răsărit, de rouă dimineața!
Știu, timpul ăsta nu este al meu
Și nu va fi nicicând o proprietate,
Atât aș vrea, ca astăzi pe-nserate,
Să îmi asculte ruga Dumnezeu.

Căci mă gândesc la anotimpul care
Se-apropie tiptil cu văluri grele,
În ordonatul zbor de rândunele,
Mă văd și eu zburând spre-albastra zare.
Tu, maiestuasă toamnă ruginie,
Ce spulberi frunze-apuse peste vreme,
Îți așezi trena ta peste poeme,
Fără să-ți pese dacă-mi place mie!

Îți scuturi norii grei și plini de ape,
Burduful îl golești peste-omenire,
Primind în vis cuvinte din Psaltire,
Izvor divin inund-a mele pleoape.
Te simt, iar pasul tău ce cadențează
Pe-aleea văduvită de iubire,
Îmi dă fiori, gândind la nemurire,
Căci prea puțini în lume priveghează.

Pe lângă plopii fără soț, odată,
Catrene își scriau îndrăgostiții...
Acum, ne furișăm printre solstiții,
Visând la o iubire-adevărată.
Se-aud acorduri stranii în rafale
Sub streașina mâncată de rugină,
Odat' cu norii-o inimă suspină,
Un eu însingurat și plin de jale.

E un tablou în care totul moare,
E gol și trist și gri și totul plânge,
Dar am uitat căci curățați în sânge,
Isus Cristos a pus în om valoare.
Trecem prin viață prea grăbiți, de parcă
Am alerga ca soarele și luna...
Noi s-alergăm să dobândim cununa
Și din credință să ne facem arcă.

Nimic să nu ne-mpiedice umblarea
Pe drumul către cer! Iubirea Sfântă,
E cea care dă Viață sau osândă,
Ea pune-n om Lumina dar și sarea.
De-aceea fii aromă de gutuie
În toamnele cu ploi! Fii un lămpaş,
Pe câmpul Evangheliei un ostaș,
Ce în spărtură stă, în cetățuie.

Da, mă gândesc ades la anotimpul
Ce vine-nfăşurat cu o broboadă,
Fă-l Doamne, Tu, o clipă să mai şadă,
Căci îmi doresc ca să răscumpăr timpul!
Știu, nu îmi aparține astă clipă,
Dar sunt în ea materie și suflare,
Finit sunt eu, Tu Dumnezeul care
Iubirea-agape-n mine înfiripă!

07/09/17, Barcelona-Lucica Boltasu