De ce ucizi speranța-n piept de piatră,
Și strângi nisip în vasele de lut?
Când norii plâng, un soare nou se-arată,
Dar nu-l mai vezi de cazi înspre trecut!

În ani ce trec și fac de timp risipă,
Se-nalță greu castele de nisip.
Speranțe pier când vântul le ridică,
Iar rodul scump se leapadă din spic.

Să nu aștepți dar roua să te-nvie:
Privește fix spre vechiul orizont!
Iar cerul, alb de-ar fi sau nu sa fie,
Să lupți! Să-nvingi! Aleargă ca pe front!

Nu-s flori pe câmp ce nu pot fi culese,
Nici nori pe cer ce veșnic l-au țintit!
Să-nvingi mereu în luptele alese!
Alege dar să lupți spre ce-ai dorit!

Astfel Hristos te cheamă, te îndeamnă.
Și-atunci când plângi te ține El pe braț!
Fii spic cu rod, iar haina ta, ia seamă,
Să nu o pierzi în al opririi laț!