Dă-ne, Doamne, dragostea cea adevărată,
Că prea goi suntem de ea – cea de altădată.
Că prea reci am devenit și orbiți de sine
Și tot singuri ne-am simțit și străini de-oricine.

Dă-ne, Doamne, dragostea, cea care tresare
La povara altuia și pe care-o doare!
Că prea râncedă ne-a fost jertfa pentru altul
Și prea-n silă am întors – de-am întors! – obrazul.

Dă-ne, Doamne, dragostea, cea mult aplecată,
C-am suit prea sus și, vai, de-om cădea odată!
Că prea-n treacăt am țesut faptele iubirii
Și prea iute și strident, ramurile firii.

Dă-ne, Doamne, dragostea, cea înfiorată
Că de n-o avem pe ea, cine o să poată,
Care rugă, care dar și care slujire,
O să poată să ne fie haină la Răpire?