Nu-mi iei Iubirea toamnă cu vânturile reci!
Căci nu e frunză-n ram, nu-i puf de păpădie,
Este comoară-n suflet și va rămâne-n veci
Esența frumuseții nepieritoare, vie.

Nu-mi gârbovești Iubirea desagă cu ani grei!
Chiar dacă sul se face Pământul, răsucit,
Iubirea nu se-ndoaie căci are sfânt temei
În Cel Ce Și-a dat viața pentru că m-a iubit.

Nu-mi vindecați Iubirea, lăsați-mi-o așa!
Lăsați-mi-o nebună pentru Isus Cristos,
M-a împânzit fioru-i în deal la Golgota,
Nu-i veți găsi leacul căci nu-i de-aici de jos.

Dacă mi-o tulburați ca o Betezda este,
În unda ei îmi vindec rana sângerândă
Și mă înalț ca șoimul pe însorite creste,
Iubirea îmi dă aripi, ea îmi dă izbândă.

Nu-mi judecați Iubirea! Nu-i stau în cale legi
Căci roada ei e dulce, rodii înmiresmate,
Pe-altarele Jertfirii, acolo o-nțelegi,
Când rabdă Calvarul, înmormântând păcate.

Și cine-ar putea oare ce-i rupt din Dumnezeu
Să țină sub zăvoare în gratii înfierate?
Lăsați-mi dar, Iubirea cum am primit-o eu,
În ea îmi găsesc rostul, Viața fără moarte.

Nu-mi iei iubirea toamnă căci nu mi-o poți lua,
Trecând prin probe grele de foc, în suferință
Ea s-a făcut mai vie, pe veci de veci a mea,
A Mielului Mireasă o văd azi prin Credință.