Mi-ai căzut în palme, frunză arămie,
În sinusoidalul legănat,
Pe când cătai odihna de sub glie,
Din limbi de foc îmi lași doinirea mie
Să o înalț spre Marele-Mpărat.

Acum, prin testamente sunt datoare
Să duc suspinul cu lacrimi de dor,
Să-l înnădesc pe Razele de Soare,
Solfegii tămâiate la altare,
Să-L laud pe Măritul Creator.

Frunze plânse, de ce-mi dați mie darul?
Sunt și eu trecătoare ca și voi,
Dar pentru mine-a suferit Calvarul
Isus, a deschis Vieții stăvilarul
Să-I cânt aici și-n viața de apoi.

Dar dacă totuși, vre-un cântec înhumați,
Să îl urcați cu seva spre-nvieri,
Când toți aceia în Sânge Sfânt spălați
Cânta-vor Mielului, răscumpăraţi,
În strălucirea noi Primăveri.

Mi-ați căzut în palme, frunze arămii,
Cu limbi de moarte atunci mi-ați lăsat
Cântări necântate, sfinte simfonii,
Armonia care-n veci nu va pieri,
Imnuri de Iubire pentru Împărat.