(Maleahi 23:23)

Mai deunăzi într-o seară, bunul meu amic Costel
Mă-anunţă cu vâlvă mare că sunt invitat la el.
„Căci - îmi spuse el cu tonul grav şi apăsat în glas -
Tot ce am pe lumea asta numai mama mi-a rămas.
Şi cum mâine-i ziua dânsei, vreau să fac chermeză mare,
Ca iubirea-mi pentru mama s-o cunoască fiecare."

Invitaţia aceasta nu era de refuzat.
Şi-astfel iată-mă la locul şi la timpul anunţat.
Un salon gătit cu grijă şi cu gusturi rafinate
Impunea audienţei izul de solemnitate.
Din cupola smălţuită, candelabre strălucite
Revărsau cu dărnicie roi de raze aurite.
Din pereţi, de prin tablouri, te întâmpina duios
Un surâs blajin de mamă, cald, candid şi maiestuos.
Iar pe feţele de masă, brodate cu măiestrie,
De pe-o placă marmoree, în faţă la farfurie,
Te priveau doi ochi de mamă dintr-o poză-aşa firească
Că-aşteptai în tot momentul să înceapă să-ţi vorbească.

Gazda se grăbi să-anunţe preacinstita-audienţă,
Că se simte onorată de aleasa lor prezenţă.
Şi apoi, cu vocea caldă şi cu glas emoţionat,
Ne spunea: „Iubiţi prieteni, este-un fapt adevărat
Că din toate cele câte ne-a dat Dumnezeu pe lume,
Nu-i nimic atât de dulce şi de scump ca-l mamei nume!"
Două lacrime discrete, care-i umeziră ochii
Şi-au atins din plin efectul, umplând lumea de emoţii.
„Ia priviţi" - ne spuse gazda, şi-arătând spre-un piedestal,
La un semn al lui anume, făcu să îi cadă un voal,
Care scoase la iveală, în mărime naturală,
Statueta unei dame, ce jurai că e reală.
Sculptura era grozavă, căci uitasem să vă spun:
Sculptorul era chiar gazda, un artist cu nume bun.
„Ia priviţi - spunea iar gazda - cât de mult îmi preţuiesc
Mama care mi-a dat viaţă, pe pământ ca să trăiesc.
N-am precupeţit nimica, din tot ce-ar fi-adăugat
O măsură-n plus de artă, de frumos, de-adevărat!"
Şi vorbind lăsă să cadă un alt voal, dând la ivire
Un portret mărime-ntreagă. Şi un murmur de uimire
Străbătu audienţa, căci aşa asemănare
Între poză şi sculptură părea unică sub soare.
Rama de cleştar suflată în aur, paişpe carate,
Sta pe-o marmoră ca sticla, pictată cu nestemate.
Oricum întorceai privirea, ochii ei te urmăreau
Cu o expresivitate de credeai că vii erau.

Contemplarea fu-ntreruptă iar de gazda măgulită,
Ce sorbea cupa plăcerii de lucrare reuşită.
„Şi acum, în cinstea mamei, care-o preţuiesc, vedeţi,
Să cântăm tradiţionalul «La mulţi ani, mulţi să trăieşti!»"
Şi-nălţând paharu-n aer, toasta cu vervă mare,
Dar... se-opri subit din vorbă, căci în jurul lui, stupoare:
Comesenii amuţiră, toţi de parcă-au fost vorbiţi,
Şi priveau când vorbitorul, când poza nedumeriţi.
Gazda rupse-atunci tăcerea: „Domnilor, mă rog, scuzaţi,
Însă... mi se pare mie, sau... pe cine aşteptaţi?"
După-o scurtă ezitare, un mesean mai cu-ndrăzneală
Zise: „D-apoi de, cumetre, cam miroase-a păcăleală.
Tu ne-ai spus de-aniversarea mamei, o fiinţă vie,
Iar acum ne pui să zicem «La mulţi ani!» la o statuie".
„Vai de mine - zise-atuncea gazda, ca din somn trezită,
Pe moment aveţi dreptate, însă treaba e cinstită".
Şi, vorbind, se duse-n grabă în odaia-alăturată,
De-unde a adus în mână un dosar legat în piele,
Cu coperţile-aurite, închingat în trei curele.
Cu un aer grav de taină şi cu gesturi calculate,
A deschis frumos dosarul, şi-a-nceput să ne arate
Cum că doamna din statuie şi din poza-alăturată
Este mama lui cea vie, mama lui adevărată.
Iar pe când meseanu-acela începu iar să vorbească,
Explicând că vrea paharul cu statuia să ciocnească,

Gazda-i da mereu-nainte, spunând că originale
În familia mamei sale, el e singur care are.
„Căci de câtă folosinţă - vorbi gazda-nfierbântată -
I-ar fi mamei pomenirea, cu probă falsificată?
Probele ce ţin în mână, preacinstită-audienţă,
Sunt trecute prin comisii de înaltă competenţă.
Din familie sunt singur care am originale;
Ceilalţi au doar copii moarte, hârtii fără de valoare."
„Domnule - zise meseanul, cel cu mâncărici la limbă,
Oi fi-având tu-originale, dar asta nimic nu schimbă.
O fiinţă vie mişcă, nu stă-nchisă-ntr-un dosar,
Fie el din nestemate şi din aur cât de rar."
Gazda-n timp ce-şi dregea glasul zise: „Drept grăişi, vecine,
Aşteaptă numai o clipă, că şi proba asta vine".
La un semn discret din mână, hop, luminile s-au stins,
Iar peretele din față ca ecranul s-a aprins.
Şi pe fondul de lumină, răspândită generos,
Apăru un chip de mamă, ce se contura frumos.
Episoadele din viaţă, derulate pe ecran,
Îi dădură gazdei noastre ghes la vorbă şi elan.
„Domnilor - porni deci gazda - ce v-am spus eu, aşa este:
Mama mea e o persoană, nu e mit, nu e poveste.
Chiar averea ce se vede e un fapt incontestabil
Ce obligă acceptarea adevărului viabil".
Dar meseanul, şugubăţul, zise: „Uite-atunci ce vreau:
Dacă mama ta e vie, un pahar cu ea să beau".
La această provocare, gazda luată-n mod subit,
Neavând ce să răspundă, a tăcut şi a-nghiţit.
După-aceea zise: „Iată, dacă-ntr-adevăr doriţi
Cu mama-n carne şi oase paharele să ciocniţi,
Hei, Ionică - strigă dânsul - ia te du să-mi dai de veste
Dacă hârca cea bătrână mai e-n viaţă, mai trăieşte".
Ion s-a dus să cerceteze, şi când s-a întors spunea
C-a murit de ani de zile, într-un sat de-alăturea;
C-au găsit-o moartă-n casă, cam după o săptămână;
Şi pentru ca s-o îngroape, au pus mână de la mână;
Şi c-ar fi avut ea, baba, şi-alţi copii pe undeva,
Dar şi ei în sărăcie, că n-aveau nimic să-i dea.
Când s-a terminat raportul, meseanul cel pus pe şagă
Zise: „Bine, fie şi-asta, cheamă-ţi fraţii tăi de grabă.
Căci dacă sărbătorita e de ani de zile moartă,
Să-nchinăm măcar cu-aceia care numele îi poartă".

Dispăru iar mesagerul. Şi la timpul anunţat,
Trei bărbaţi cu faţa suptă, slabi, cu trupu-ncovoiat
Şi rotind de zor în mână vechi căciuli de molii roase,
Apărură-n pragul uşii. Şi cu iscodiri sfioase,
încercau să înţeleagă rostul lor într-un palat,
Cum în viaţa lor întreagă să vadă nu le-a fost dat.
Tot scurgându-li-se ochii la câte vedeau pe masă,
Îi frigea la suflet tare foamea ce-ndurau acasă.
Şi risipa de căldură, câtă n-au simţit vreodată,
Le-ar fi-ajuns o iarnă-ntreagă pentru locuinţa toată.
Şi covoare moi, frumoase, ca-n basmul cu Făt-Frumos
Atârnau şi pe perete, erau puse şi pe jos.

Din visarea asta însă iată-i că sunt brusc treziţi,
De-o realitate care i-a lăsat şi mai uimiţi.
„Vasilică, Petre, Nae, ce mai faceţi, fraţii mei?",
Zise însăşi gazda casei, îndreptându-se spre ei.
Cei trei oameni îngheţară, şi de frică, şi mirare.
Cum ştia-mpăratu-acesta numele lor mic, nu mare?
„Eu - le zise-atunci el iară - eu sunt bunul vostru frate.
Dar... ia stai: nu mă cunoaşteţi? Nu, dar asta nu se poate!'

Îndreptându-se de spate şi dregându-şi vocea-ntâi
I-au răspuns toţi cu mirare că nu ştiu că-s fraţi ai lui.
Întrebă atunci iar gazda: „Dar voi nu primiţi lunar
Nişte bani care se-alocă, ajutor financiar?
Eu sunt cel ce donez banii. Cum puteţi să nu îl ştiţi
Pe acela de la care ajutor lunar primiţi?
Eu vă ştiu pe voi din poze şi filme documentare,
Diafilme şi rapoarte, foarte edificatoare!"

„Domnule - i-au zis ţăranii - ne cuprinde-adânc mirare!
Dacă deci ne sunteţi frate, cum se poate face oare
Că-n atâţia ani de viaţă să nu vă învredniciţi
De a-i vizita pe-aceia care fraţi vi-i socotiţi?
Iar din banii ce-i trimiteţi, până să ni-i însuşim,
Ne rămân numai atâţia că putem să ne lipsim."

„Vai - sări atuncea gazda - eu trimit bani mulţi lunar.
Cum se face de vă-ajunge doar puţin în buzunar?"
„Să ne ierţi, Domnia Voastră, însă banii ce-i donaţi
La biserică în contul celor ce vă suntem fraţi,
Se împuţinează tare, căci acela care-mparte,
După cum zice zicala, cine-mparte, parte-şi face.
Şi-apoi, să ne ierte domnul: poze, filme şi rapoarte,
Misionari care se plimbă, costă bani şi astea toate.
Şi cer iarăşi iertăciune, dar treaba-i organizată:
Tu dai bani în contul nostru la unii ca să-i împartă;
Dai cu cec să-i scazi din taxe; şi, de, funcţionarii-acei
Nu lucrează pe degeaba, îşi opresc ceva şi ei.
Şi apoi materiale de-ntocmit documentare,
Şi salarii bunicele pentru toţi aceia care,
În loc să ne-aducă pâine, haine şi încălţăminte,
Vin să ne ia interviuri şi ne dau învăţăminte.
Şi astfel mergându-ţi faima că porţi grijă pentru fraţi,
Poţi în voie şi risipă gusturile să îţi faci.
Judecând după acestea, nu putem nici să gândim
Să fim fraţi noi cu acela pentru care flămânzim.
Totuşi - şi zicând acestea, îşi rotea în jur privirea -
Judecând pe ce se vede, ne fuge nedumerirea.
Căci pe seama foamei noastre faci risipă de mâncare;
Şi prin sărăcia noastră, ai şi pe pereţi covoare.
Căci ce-ai risipit aicea în plăcerile deşarte,
Ca să ne astâmperi foamea, ţi s-au fost încredinţate."

Cu acestea fiind zise şi-ndesară bine clopul,
Ca să plece fiecare, cum i-o îndemna norocul.
Şi-au plecat lăsând în urmă un semn mare de-ntrebare,
Pentru mine, pentru tine, pentru toţi aceia care
Socotim Ierusalimul mama noastră cea de sus,
Iar creştinii în nevoie, ca fraţi în Domnul Isus.

*

S-a descris până aicea tipul de creştin pe care -
Trist, dar trebuie s-admitem - întâlneşti pe orice cale.
Întrebarea ce se pune sună astfel: cum stăm noi,
În lumina celor spuse, cu Hristos şi cu ai Săi?
Când despre Hristos în lume suntem auziţi grăind,
Şi vin oameni să ne-asculte, ce văd ei la noi venind?
Doamne, umple-ne cu Tine, să fii viu văzut de-acum
De toţi cei pe care-n viaţă îi vom întâlni pe drum.