Preludii reci despică frontiere
Să cearnă iar apretul pe mantie,
Se-nhumă embrionii spre-nviere
Și frunzele se zbat în agonie.

Culorile din spectru, supărate,
Se tăinuiesc în alb, la subsuoară,
Au fost cu noi, indiferența, poate
Că le-a rănit atât cât să le doară.

Așa cum Te-am rănit pe Tine Doamne,
În primăveri și veri îmbujorate,
Ne-am scuturat petala, fără poame,
La umbra zidurilor de păcate.

O, fă-ne Doamne vii! Vii să străjuim
Cu ochi duhovnicești privind de-a roata,
Să ținem Calea spre-un Nou Ierusalim,
În traistă cu merinde din Efrata.

Căci turla vremii ninge, ninge, ninge,
Scrâșnește gerul aproape-asurzitor,
Spală-ne Isus, în sfântul Tău Sânge,
Să Te așteptăm când vei veni pe nor.

Se-mbracă Dragostea în promoroacă
Și își coboară seva-n rădăcină,
Ca un vulcan, așteaptă să se-ntoarcă
Erupând Mireasă în straie de Lumină.

În taina Iubirii Tera va ninge
Scântei de la Cruce, din Rugul aprins,
Acel născut din Iubire, învinge,
El este în Isus, un sfânt Paradis.