Într-o zi, Fratele meu Cel Mare plângea
Citea si nu stiu de ce plângea când citea
Era ceva sfâsietor în plânsul Lui
Durea cum nu duruse plânsul nimanui

De parca lumea stelelor bocea si ea,
Când El, Isus, citea plângând din cartea mea.
Plângea în lacrima-i de Dumnezeu si Om
Amurgul peste univers si peste-atom.

Priveam la El si auzeam în departari,
Cum plâng viori la rasarit de înserari,
Cum salciile plâng peste iubiri si vis,
Cum îngeri nu gasesc nimic mai bun de scris.

I-am spus: "Nu mai citi în cartea mea!
Ce daca-n ea povestea vietii mele-i rea?"
Dar El citea mereu, plângând de neoprit.
Iar eu zaceam înfrânt sub visu-mi pârjolit.

"As vrea s-o scriem iar, L-am auzit soptind,
Sa-ti scriu din suferinti un nestiut colind.
Hai, spune-mi despre tine orice ar fi de spus,
Vreo lacrima de dor, vreun gest umil rapus.

Ceva de bine pentru ca, în ceruri cartea ta,
Cât timpul tau grabit nu va pleca.
Va fi curând întunecat de prea târziu
Si-n cartea ta, macar ceva frumos sa scriu.

În seara asta, nu stiu când, mult prea curând,
Se va citi raportul Meu de pe pamânt.
Si-as vrea, când Tatal Meu de tine-o fi citit,
sa nu mai plânga, ci sa fie fericit.