De-atâta viaţă am uitat să vieţuiesc,
Şăgalnice tristeţi, şi nu Iubirea,
M-au tot purtat în zbor pe aripile lor,
Să le-ocrotesc în vers.
Iar când am vrut, într-un sfârşit,
S-ating cu pana mea a cerului aramă,
Înaltul greu s-a frânt
Şi aripile s-au zvântat în groapă.
Unde să zbori când cerul e pământ?
Ce rost au aripile de şindrilă
Când văile şi munţii-s una?
Din tot ce suie spre ’nălţimi,
Din toate păsările bolţii,
Doar Albatrosul – ar mai putea
Să-mi limpezească zarea,
Că tot voi scoate cerul din adânc
Şi caii albi îmi vor purta cununa.
Acum, înaltu-i scund şi părăsit
Asemeni unui mort cândva iubit.
Şi-o altă înălţime-n viaţa mea,
Doamne, coboar-o Tu, din Tine!
În unda ei să-mi oglindesc iar
Steaua mea …
( Bucureşti, Februarie – 2011; din volumul " Reverii revelate ")