Spune-mi, Arbore, străbune,
Cin' te ţine ca minune,
Că nu poate nici un vânt
Să te culce la pământ?
Cum de stai în vijelie
Cu atâta voinicie,
Pălmuit de vânt păgân
Şi bătut de ger hapsân?
De omăt şi greutate,
Crengile ţi-s aplecate,
Ce te ţine-aşa viteaz
Prin al iernilor necaz?
Cum de stai tot în picioare,
În viforniţa cea mare.
Chiar cu trunchiu-ncovoiat
Şi de crivăţ despuiat.
Spune-mi, Arbore, străbune,
Cin' te ţine ca minune,
Că nu poate nici un vânt
Să te culce la pământ?
- E o taină şi-o povaţă,
Ca să-nveţi şi tu în viaţă:
Când viforniţele vin,
Rădăcinile te ţin!