Abia sosiţi din depărtare,
Din ţări mai calde şi cu soare,
Cocorii, obosiţi de zbor,
Au poposit într-un răzor,
La înserare...

Când, iată, norii din tărie,
S-au adunat cu vijelie,
Şi au lovit necruţător
Potop în stolul călător
Cu duşmănie.

Grăieşte unul mai cu stare:
- Măi, fraţi, să-mi fie cu iertare,
Dar în viforniţă nu stau!
Mă-ntorc 'napoi; eu nu mai vreau
Să vin la adunare.

Dar altu-i spune cocoreşte:
- Mai stai, frăţie, şi priveşte,
Că-ncep să iasă ghiocei,
Şi după ploaie, frunza-n tei
Înmugureşte...

Aşa-i cu iama cea amară...
Aşa-i cu-a inimii povară...
0, Doamne, adă zvon ceresc,
Şi-n suflet vânt dumnezeiesc
De primăvară!