Dumnezeu ne face una

Dumnezeu ne face una
Și prin Duhul ne-a unit
În Hristos pe totdeauna. . .
Numai dacă L-am primit. . .
Da`-ntâlnesc întotdeauna
Câte-o „stâncă de granit”
Ce nu poate consuna
Cu statutul – pocăit –

Îi vorbești dar nu pătrunde
Nici o vorbă-n miezul ei,
O întrebi dar nu răspunde,
Nici nu pricepe ce vrei.
Poți să bați în ea oriunde,
N-are ușă, n-are chei. . .
Nici ureche care-aude
Decât ce vrea dumneaei. . .

Poți să plângi o săptămână,
Chiar să mori la poala sa,
Nu-ți întinde nici o mână
Și nu poate-a se îndura. . .
O secundă nu suspină
Simțind la nevoia ta!
Stă „semeață” în lumină
Dar nu poate lumina. . .

Are-o frunte cristalină,
Care, când te uiți la ea,
Zice „eu n-am nici o vină. . .
Doar că sunt făcută-așa. . .
Cel ce bate și suspină
Să se ducă unde-o vrea! ”
O, dar stânca nu-i divină
Fiindcă n-ai ce-i reproșa!

Și Hristos este o Stâncă
Dar Se face adăpost
Pentru-acela care încă
N-a găsit al vieții rost
Și Cetate întărită
Pentru orișice fugar
Care doar moarte merită,
Și îi dă viață în dar!

Toți am fost în Vale-adâncă
Într-o veșnică pierzare
Și am căutat o Stâncă
Gata de îmbrățișare. . .
Unii o mai caută încă;
N-au primit eliberare. . .
Bat la stânci ce le mănâncă
Orice binecuvântare!

Și acum spune de știi,
Tu de care stâncă ești?
Una dintre acelea vii
Ce cu alții te unești,
O Cetate ca să fii
Pentru Slăvile cerești,
Sau ești una ce deții
Sceptrul firii pământești?

06/01/2018*Ioan Hapca
(Zaragoza)