Omul care-i mântuit

Omul care-i mântuit
Are-n suflet bucurie
Și trăiește mulțumit
Și-n belșug, și-n sărăcie.

În el parcă se adapă
Un izvor de fericire
Și mișeii când îl sapă,
Află comori de iubire.

Din splendoarea cea divină
A salvării de la cruce,
O mireasmă și lumină
Pe oriunde trece aduce.

De rușine să roșească
Face-ai lumii dumnezei
Având pace sufletească
Chiar și-n groapa cea cu lei.

Nu se clatină-n furtună,
Nu se plânge în pustie. . .
Poartă-n suflet Vestea Bună,
Un Izvor de apă vie.

Slava lui interioară
Luminează necurmat
Peste cel ce se înfășoară
În greșeală și păcat.

Când dușmanii-l înconjoară
Hotărâți să-l nimicească,
El inima le-o înfioară
Cu pacea-i duhovnicească.

Și prin Valea umbrei morții
Este o lumină vie
Care îndreaptă-n pace sorții
Tuturor spre veșnicie

Și cu-n interes sporit
Descoperă-acel frumos,
Dar al vieții, oferit
La cruce de Isus Hristos. . .

Și vestind viața veșnică,
Pân` la capetele lumii,
Vremea-i e prielnică
Chiar și-n mijlocul furtunii. . .

Nu este afectat de ciuma
Ce bântuie-n toiul nopții. . .
Nici de groaza ori molima
Ce la mulți le schimbă sorții

Căci viața lui e-ascunsă
Cu Isus Hristos în Slava
Tainei care-A fost „străpunsă”
Să se poată spune „Ava”. . .

Omul mântuit găsește
Fericire-n orice loc
Și pacea nu-l părăsește
Nici de-i aruncat în foc. . .

Dar pentru cel neinteresat
De a mântuirii Cale
Nu-i nimic interesant
În a umbrei morții Vale!

Doar acel ce recunoaște
Sfânta Cale-a mântuirii,
Poate gusta și cunoaște
Consistența fericirii!

14/01/2018*Ioan Hapca
(Zaragoza)