Când grele încercări apar în viață
Și când prin ele treci făr' de puteri,
Când lacrimi mari ți se preling pe față
Și nici scăpare nu mai vezi de nicăieri,
Când peste tot vezi doar drumuri închise
Și simți cum rănile dor tot mai mult,
Când promisiunile cerești par toate stinse
Și-n suflet crește-al fricii greu tumult,
Atunci ești stors precum o lămâiță
Și spui: o, Domnul meu... eu nu mai pot! .
Și-ncepi chiar să te clatini în credință
Uitând de-Acel ce-i veșnic Savaot! . .
Abea atunci tu vezi de ai credință
Și cât în Dumnezeu ești ancorat. .
Abea atunci tu vezi ce-aveai în suflet,
Dacă-L aveai sau nu pe Cel PreaÎnalt!
Atunci, când tu auzi al mării muget
Și cad talazuri peste tin' mereu. .
Când mai auzi doar tunet după tunet
Atunci tu vezi de crezi în Dumnezeu!
Când singur plângi să nu te vadă nimeni
Și nu mai înțelegi de ce-i așa,
Când nu mai vezi vreun semn din strălucire,
Rămâne, sau s-a dus credința ta?
Sau poate că apare răzvrătirea
Și poleiala de credință ți se ia
Și ți se vede limpede cum firea
Se exteriorizează cum vrea ea?
O lămâiță care a crescut, bogată
Va da mereu același suc, bun și curat
Pe când aceea ce 'năuntru e bolnavă
Va da un suc murdar și alterat.
De care ești, drag frate-n încercare?
O știe bine Domnul și o știi și tu! . .
O poleială de credință va dispare
În încercări, credința cea adevărată, nu!
Ușor e să vorbești despre credință
Că-n teorie nu e greu, dar de chiar crezi
Vei ști cu-adevarat aceasta-n suferință,
Dacă-i așa, care-i valoarea ei, poți clar să vezi.
*
Mărește-ne Părinte scump credința
Și dă-ne alinare-n încercări
Să înțelegem că la capăt biruința
Prin suferință străluci-va-n alte zări.
Căci nu doar pentru scurta noastră viață
Ne-am pus nădejdea-n Tine, Tată sfânt,
Ci mult mai mult pentru aceea dimineață
Când ne vom dezlipi în zbor de-acest pământ.
Cu fiecare oră, zi de suferință
Coroana noastră strălucește tot mai mult,
Ajuta-ne să stăm în umilință
Și în credință s-așteptăm zborul cel sfânt.