A obosit pământul să bea atâta sânge,
Ce curge curat și nevinovat,
Și să-ngroape, fără ca cineva a plânge,
Milioane de trupuri care pe el n-au umblat.

A obosit grădina să-nflorească pentru carnavaluri
Și minunatele-i culori să-mpodobească nelegiuirea,
Și apa e sătulă să mai spele cu ale ei valuri
Mizeria lumii ce și-a pierdut simțirea.

A obosit vazduhul s-audă atâta vaiet și durere,
Atâta vorbă rea și dușmănie,
Și stelele au obosit lumina lor s-o deie
Peste așa întuneric ce se ridică către veșnicie.

Și-a obosit și sufletul curat ca să mai rabde,
Să vadă atât urât la fiecare pas,
Să simtă cum negura răului peste lume cade,
Să-si poarte neprihănirea cu lacrimi la orice ceas.
. . . Numai singur Dumnezeu n-a obosit
Să tot cheme, să ierte, să iubească,
Să-l vrea pe orice om, încă, mântuit,
Să-i dea fiecărui o șanșă la Patria Cerească.