Trăim într-o lume nebună,
De sânge, scandal și desfrâu
Ce zilnic păcatul adună,
Mocirla, noroiul călâu. . .

E-o lume străină, de ură,
Cuvântu-L aruncă pe geam,
Refuză iertarea, blestem li-i în gură,
Își poartă păcatul infam. . .

Iar cei ce le vor numai bine
Și vor ca să fie iertați,
Vestesc mântuirea prin Tine,
Dar, iată, nu sunt ascultați.

Nu vor nici s-audă de Tine,
Aruncă Cuvântu-n gunoi,
Aruncă cu pietre în Tine,
Aruncă în noi cu noroi.

Scârbit sunt de lumea păgână,
Amar este sufletul meu,
Dar merg tot cu Tine de mână
Privind înainte mereu.

Privesc și nu văd nici durere,
Nici lacrimi, nici sânge vărsat,
Dar văd o eternă plăcere,
De îngeri mă văd așteptat.

Aicea, cu voi, o clipită
Mai am de trăit în dureri. . .
Scăpa-voi, apoi, de ispită,
Uita-voi de ziua de ieri. . .

Și nu-mi voi aduce aminte
Ocări ori cuvinte ce dor,
Ci veșnic privind înainte
Cânta-voi cu îngerii-n cor.

Să când veșnicii de iubire
E noua menire a mea,
Căci vreau să-L întâmpin pe Mire
Cântându-I în slăvi: „Osana! ”.

Te laud, iubite Isuse,
Te-aștept să Te-ntorci înapoi,
O rugă cu lacrimi nespuse
Se-nalță în slăvi de la noi.

E ruga din ceasul de seară,
De zi, dimineață ori noapte,
Și chiar de ni-i viața amară
Ne mângâi cu tainice șoapte.

De-aceea-mi înalț azi cântarea,
Din suflet Ți-aduc poezii
Căci Tu mi-ai redat răsuflarea
Și azi sunt salvat pe vecii.