Nu Te-au ţinut pe tronul înaltelor măriri
Nici armonii de harfe, nici vis de străluciri;
Te-ai dezlipit de ceruri, de slava milenară,
Şi-ai coborât la oameni, în glia cea murdară.

Nu Te-a ţinut acolo, Eternule Cuvânt,
Nici calda-mbrăţişare a Tatălui Preasfânt;
Te-ai pogorât din slavă, din Tronul de domnie,
Să iei chipul făpturii în trupul de robie.

Nu Te-a ţinut extazul de dincolo de nori,
Nici masa-ntre luceferi cu îngeri sclipitori.
Ai vrut să fii în lume, un Om ce stă şi plânge,
Şi pironit pe cruce, să verşi din Tine sânge!

Nu Te-au ţinut, o, Doamne, serafi de jar aprins,
Nici heruvimii slavei, stăpâni pe necuprins,
Ai vrut să simţi durerea, şi chinul să te lege,
Să fii unit, Preasfinte, cu cei din făr'delege.

Nu te-au ţinut, Isuse, nu Te-au putut opri
Genunea din adâncuri şi-a cerului tării...
Tu, Creatorul lumii, Te-ai pogorât deodată
Un pruncuşor în poală la maica preacurată!