Coboară seara peste lume.
Se lasă bezna peste munți;
Răsare luna peste spume
Dând viată, feeric, unei punți.
Se-aprind pe boltă mii de stele,
Mult prea departe de pământ. .
Eu, cu privirea după ele,
Mă pierd în spațiu reflectând. .
Cât e de mare Creatorul
Ce universul a creat. .
El, Cel a toate Ziditorul,
Cât poate fi de minunat!
Prin ce pricepere înaltă
Făr' de greșeală ține tot,
Să nu se clatine vreodată. .
Așa e Domnul Savaot!
Și-n fața Slavei Celui veșnic
Înfricoșat, îngenunchez
Eu, bulgărul de lut, vremelnic
Cu reverență îL slăvesc! . .
De nepătruns e măreția
Celui ce viața mi-a aprins
Că-n El cuprinsă-i veșnicia!
Totuși El e de necuprins!
Oare cum face să-ncolțească
Într-un loc tainic și ascuns
Mica făptură omenească?
Aceasta mi-e de nepătruns!
Sunt copleșit, nu am cuvinte,
Sunt prea sărace să-L descriu
Pe minunatul meu Părinte,
Pe Dumnezeul meu cel Viu!
Că n-am un dumnezeu de piatră
De lemn sculptat sau altceva,
Ci El a toate este Tată
Și-n El e veșnicia mea!
În Dragostea-i atât de mare
A dat pe singurul Lui Fiu
Ca jertfă de răscumpărare
Dintr-un etern și-ncins pustiu!
Acesta-i Tatăl meu din slavă
Acesta-i Dumnezeul meu,
Eu, o ființă prea firavă
Sunt tare doar că tare-i El!
N-ai vrea să ai și tu un Tată,
Să nu mai fii al nimănui,
Să mergi pe Calea-adevărată
În rând cu sfinții cerului?
N-ai vrea să simți că peste-o clipă
De-ar fi să pleci, știi unde mergi?
Că vei pleca nu spre risipă,
Ci spre căminul cel de veci?