Să cânt când în cuptor mă arde focul,
Așa cum cântă bușteanu-n șemineu,
Un cânt învățat când era în locul
Unde sta drept și falnic, ferit de greu.

Un cânt auzit la păsări și la flori,
Un cânt șoptit în nopți de priveghere,
Când adieri de vânt îi trezeau fiori
Și luna lumina orice unghere.

Un cânt venit când încă era senin,
Când sta cerul pironit cu stele,
Când pacea serilor domnea pe deplin,
Când se-mbrățișau frunzele-ntre ele.

Un cânt lin ce stă ascuns în el demult,
Un cânt ce nu mai are niciun nume,
Un cânt ‘năbușit de-al apelor tumult,
Acoperit de viituri și spume. . .

Un cânt ce iese când focul arde greu,
Cântecul acel ce stă pitit în noi,
Și care, Doamne, vreau să Ți-l cânt și eu,
Cu iubire, chiar când lacrimi curg șuvoi.

(*după o relatare de Spurgeon)