Cum ai lăsat, Isuse drag,
Palatul de mărgăritare
Şi tronul slavei milenare
Ca să ajungi pe-acest drumeag,
Un biet Galileean pribeag,
Cu sânge şi sudoare?

Ai fost coroana de rubin
A gloriilor nesfârşite,
A veşniciilor slăvite...
Şi-ai ajuns om, ca să fii plin
De suferinţă şi de chin,
Şi de dureri cumplite!

Cum ai putut să duci legat
În Tine lanţul şi cununa,
Şi cerul şi pământu-ntruna?
De glia noastră ferecat
Şi Dumnezeu adevărat,
Şi Om pe totdeauna!

Te-ai coborât în văi pustii,
Din sala tronului de Rege,
La noi, cei morţi în făr'delege,
Ca "Dumnezeu cu noi" să fii,
Şi nimeni, nici în veşnicii,
Să nu ne mai dezlege!