Am cunoscut cândva un om ales,
Un tânăr nobil, bun, cu suflet mare,
Nu semăna cu-o pasăre de șes,
Cu ochi de șoim, privea adânc în zare.

El nu-și croia cărare prin noroi,
Căci Duhul Sfânt era sublima-i forță.
Tot ce-i lumesc el socotea gunoi;
Din adevăr, își făurise-o torță.

Întruchipând realul creștinism,
Iubea profund pe Domnul și pe semeni;
Despovărat de-al morții egoism,
Obrajii lui erau cu zorii gemeni. . .

Dar, ce să vezi? Nici nu-ți închipui, sper. . .
Alaltăieri, l-am întâlnit pe stradă.
Impunător și cizelat, prosper,
Cu-o-nfățișare demnă de paradă.

Un zâmbet cinic i-a-nflorit pe chip,
Ce exprima adânca-i mulțumire.
C-un aer nobil, fără vreun tertip,
Părea decis succesul să-l respire.

Dar l-am privit, prin Dragostea din slavă,
Sub negreșita Ei radiografie
Și-am observat, în el, doar o epavă
A ce-ar fi-ajuns, dar n-a mai fost să fie.


Prelucrare de CONSTANTIN MOISA
După un poem anonim din limba engleză