Motto: Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică
și al cărui Nume este Sfânt: "Eu locuiesc în locuri înalte și în sfin-
țenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile
smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite. " Isaia 57; 15.

Din Evanghelie îmi picură în suflet lumina
Ce alungă întunericul dezvăluindu-mi vina
De multă vreme tăinuită în locul nepătruns
Și nemărturisită Aceluia ce vede în ascuns.

Gândurile negre se frământă cu grămada
Înăuntrul meu, sfâșiindu-l precum leii prada;
Îmi știu fărădelegea, păcatul meu mă doare,
Greșeala ce-am crezut-o pierdută în uitare.

A mele fapte rele - și nu-s deloc puține -
Mă macină fiind prea grele pentru mine. . .
Și cât aș vrea din minte să-mi dispară,
Că-ntruna mă apasă precum o grea povară!

Umblu plin de durere, ca pentru un frate,
Se clatină genunchii de-atâta greutate. . .
Suspine adânci ce dor. . . Și inima-i bolnavă
Că-n ea fărădelegea mi-a picurat otravă.

Din pricina fărădelegii-i atâta suferință
Și oamenii păcătuiesc și cad în necredință
Robiți de pofte rele, pierduți și rătăciți. . .
Doar plânsul îi alină. . . Și mor nemântuiți.

Sunt doar un om și eu, cu slăbiciuni
Și adeseori, în suflet adun amărăciuni
Ce mă împovărează, și-un duh de neputință
Mă împiedică pe cale s-alerg cu stăruință.

Dar mă încred în Domnul că El dă mângâiere;
În orice slăbiciune mă încinge cu putere;
Nădejdea mea în Domnul rămâne neclintită,
Că El tămăduiește omul cu inima zdrobită.

Îmi mărturisesc păcatul. . . Cu lacrime amare
Mă rog mereu fierbinte să capăt îndurare;
Și-n mila Lui mă iartă și nu mă nimicește,
Căci Dumnezeu iubește pe cel ce se căiește.

Domnul aude când strigă cel nenorocit
Și-l izbăvește din ispita care l-a robit;
Cu toiag de fier sfărâmă al robiei jug,
Ca sfinții Lui să aibă viață din belșug.

Domnul mi-a luat povara și grijurile toate
Și-n locul lor mi-a dat iertarea de păcate;
De aceea pentru mine nimic nu-i mai presus
Decât credința-n Tatăl și-n Fiul Său Isus.
Amin!
Alba Iulia 15. 02. 2018