Mi-e sufletul întristat de moarte. . .
Și ce să Îți spun Eu Ție, Tată, acum?
Să duci paharul acesta de Mine departe? !
Dar tocmai pentru asta am venit din cer atâta drum! . . .

Cum să Mă-ntorc ‘napoi fără de ei? !
Va fi prea pustiu și trist printre stele. . .
Cum să nu fie-acol’ cu Mine ucenicii Mei,
Cum să n-am lângă Mine iubitoare Magdalene? !
Cum să las aici copilașii ce I-am binecuvântat,
Sau sufletele care-au plâns de dor după Mine? !
Cum să-i uit pe cei cu care la masă am stat,
Cum să nu Îmi pese de-a bolnavilor mulțime? !
Cum să n-aud plânsul celor întristati,
Cum să nu le dau eterna mângâiere? !
Cum să n-am o țară pentru cei aici înstrăinați? !
Cum să nu doresc a orfanilor de viață înfiere? !

Și cum să las popoarele să meargă-n iad,
Cum să nu-i smulg din a Vrajmașului ghiare? !
Cum să nu-Mi întind mâna sper cei ce-n hăuri cad,
Cum să-i las duși în flăcări mistuitoare? !

O, DĂ-MI-L, TATĂ, CA SĂ-L BEAU!
Tot veninul lui îl las să curgă-n Mine!
Vreau ca în Slavă cu Mine să pot să iau,
Pe toți oamenii, ca Noi putem ierta pe oricine!