Se cuibăreşte-n suflet îndoiala
Şi mă frământ ca valul langă țărm,
Oare-s real sau doar un vis fatidic?
Mă-ntreb de-s treaz, sau adâncit în somn!
Cum poate fi aievea întristarea
Şi boala, suferința, ne-ncetat?
Mă lupt cu gânduri negre, strig în noapte,
O, Doamne, Tată, Tu m-ai lepădat?

Sunt un pierdut, uitat chiar şi de Tine?
Nu mă lăsa, căci singur sunt aici,
Nu-i nimeni să mă-ntrebe de mi-e bine,
Doar Tu, Isuse, poți să mă ridici!
Prea mult amar, prea multă apăsare,
Iar cei din jur nu văd sau nu le pasă
Îmi plâng tăcut destinul fără formă
Şi Te implor ca să mă iei Acasă!

Am tot sperat la o minune vie,
În care omul să își vadă starea,
Să-nvețe să iubească ca şi Tine,
Dar mult prea lungă-mi este aşteptarea!
Sunt invizibil parcă, nici o șoaptă,
Nu îmi aduce-alin în agonie,
Trăiesc dar parcă sunt în altă sferă,
O, vino Doamne, du-mă-n veșnicie!

Prea mult am plâns! Și doruri și păcate!
Cu gând să mă sfințesc, am tot iertat,
Mi-a fost ucisă chiar copilăria,
Dar tuturora credit eu am dat!
Am răni adânci, ce încă sângerează
Şi-n care unii încă mai lovesc,
Mă-ntreb de ce permiți atâtea, Doamne,
Să-ndure trupul meu cel pământesc?

Tu ştii că doare carnea și suspină!
Cât să mai rabd sub daltă şi-n cuptor?
Mi-auzi Tu glasul Tată? El Te cheamă,
Căci sunt pribeag aici şi călător!
Mi-e dor de Tine, de locaşul slavei,
Acolo știu că lacrimi nu mai sunt,
Mai ieri eram un prunc la sânul mamei,
Azi gârbovit, un om cu păr cărunt.

Şi greu e Doamne să n-am cui îi spune
De oful meu, dar Tu, nu m-ai lăsat!
E-atâta lume-n jur, dar eu sunt singur,
Ecou, spre constelații propagat!
Așa, căutând soluția salvatoare,
Dezbrac ființa de materia grea,
Mă-nalț chiar de mi-e aripa rănită,
Căci Tu ai pus balsam, putere-n ea!

Tu, omule, uitat-ai ce înseamnă,
Ca să iubești cum te-a iubit Isus,
Rănești ades şi nu îți ceri iertare
Atâtea gânduri bune ai răpus!
Dar nu uita că vine ziua-n care,
Te va-ntreba Isus de rostul tău,
De-ai mângâiat sau ai adus ocară,
Ce vei răspunde-atuncea, dragul meu?

Dorul de cer mi-aduce liniștirea
Ce n-o găsesc în oameni, dar așa,
Mai mult doresc s-ating nemărginirea,
Să las acolo toată truda mea!
Să plâng ușor la Tronul Îndurării,
Când voi cunoaște totul desluşit,
Când voi vedea clișeul vieții mele,
Să înțeleg ce mult Tu m-ai iubit!

19/02/18, Barcelona-Lucica Boltasu