Pe braţul tău mi-ai legănat pruncia
La glasu-ţi blând, durerea se-alina
Mi-ai arătat şi mi-ai sădit iubirea
În sufletu-mi plăpând, cu mâna ta.

În ceasuri când a grânelor podoabe
Trezindu-se-n a dimineţii glas
Se legănau sub argintate boabe
Şi fremătau în lanu-nmiresmat,

Sau seara, când a soarelui sclipire
Se-ascunde-n tăinuitele-i odăi,
Iar discul blondei lune în lucire
Se-ntrece cu a stelelor văpăi,

Adeseori, privind blajin spre mine,
Îmi dezlegai al harului mister,
Spunându-mi de cununile divine
Ce Dumnezeu le-a pregătit în cer…


Iar alteori, la gura sobei calde,
Privind al flăcărilor joc zglobiu,
M-ai învăţat să cânt iubirii-nalte
A Dumnezeului ce-i pururi viu.

Iar când mi-ai spus de ruga din grădină,
A Celui ce căzând pe-alei de crini
Urcă-n tăcere cruce pe colină
Încoronat cu laurii de spini…



Din când în când, scăpai din ochi mărgele
Şi-apoi priveai spre cerul necuprins,
Parcă zăreai în lumile de stele
Pe Cel care iubindu-ne, a-nvins…


De-aceea azi, aducerile-aminte
Îmi umplu sufletul de dulci fiori
Parcă aud sublimele-ţi cuvinte
Şi cântul lin ce mă trezea în zori…

……

Dar… într-o zi, când crinii din grădină
Şi fluturii zglobii se-ngemănau
Cu freamătul de apă cristalină
Iar licuricii-n slavă străluceau,

Ai terminat povaţa minunată
În care-am auzit de-un Salvator,
De-a îngerilor viaţă ne-ntinată
Făcându-mă să simt al veşniciei dor…


Te-ai dus să vezi minunea mântuirii
De care prin credinţă îmi spuneai,
Să te-odihneşti sub Pomul Nemuririi
S-asculţi în cor al îngerilor grai…


Iar dacă azi, ca-n vremile trecute,
Când candela credinţei îţi lucea,
Ducându-mi paşii pe alei tăcute
Şi snop de raze-n cale revărsa,

Mai poţi să ţeşi a versului cântare
Şi-n rugă să-ţi apleci genunchiul iar,
Să-i spui lui Isus că de-a Sa-ndurare
Şi mântuirea vieţii dată-n dar,

Îi voi cânta, plângând de fericire
Aşa cum tu, sublim m-ai învăţat
Dorind să te revăd în veşnicie
Cu-un duh prin Isus alb şi nepătat.

Sântuhalm, 23 aprilie 1963