Secetăm pe ocean, cu greșuri iertate,
Ne spulberă oful ca pe-o păpădie,
E-un vid de Iubire în inimă, frate
Și vremea se-arată târzie, târzie.
Pompează sistola-n lehamite ură,
Din pori șerpuiește un fum de pucioasă,
Sparg codul genetic arginții, ne fură
Gena Iubirii, armonia din casă.
Crește dobânda fericirii de-mprumut
Și vremea Iubirii am dat-o amanet,
Job de iluzii, paradisul pierdut,
Zadarnică trudă, depresii, faliment.
Degeaba luptăm cu ispita la sânge,
Coborâm piedestale din mic în mai mic
Și colțul de pâine în șapte de-om frânge,
Dacă nu e Iubire, nu este nimic.
Ce rod să adune Stăpânul cînd vine,
Văduviți de Iubire, aguride, pelin?
Așteaptă Dumnezeu cu brațele pline
Să ne plinească vidul prin Harul divin.
Când casa e goală și e măturată,
Veghează, veghează cu toată tăria,
Nu-ți pune zăvoare, deschide-o îndată
S-o umple Iubirea, pacea, armonia.
Gena Iubirii, armonia din casă.” Aceste versuri mi se par remarcabile și mai inspirat divin e îndemnul din ultima strofă a acestei poezii-hrană tare.