Iertatu-ți-am Eu glasul
Ce-n Min´ a câta oară
Fără să bagi de seamă
Prietene ai lovit.

Purtat-am o povară
De-osândă și ocară
Și drept socoteală
Nu ți-am cerut nimic.

Ascunse țin în Mine
Lacrimi înflăcărate
Căci Mă gândeam la tine
Când tu nu te-ai gândit.

Umerii Mei trudiți
Putut-au crucea ține,
Am stat în agonie
Și nu ți-am zis nimic.

De-aș fi flămând cândva,
Nu ți-aș spune Eu ție.
Să n-am ce să îmbrac,
Aș ști să rabd și gol.

Ah, omule... de-ai vrea
Ca să te lași pe tine
Îndată ți-aș fi frate,
Și nu Mi-ar fi rușine.

Am vrut de-atâtea ori
Să îți vorbesc, dar tac...
Oprit de-ale tale temeri
Ce-aș fi putut să-ți fac?

Vreau să vorbesc și Eu
Dar cine să M-asculte?
Căci voi aveți ale voastre
Cereri și rugăciuni.

De aceea zic în taină,
Prin codrii, prin natură...
Și cel ce vrea s-asculte
Va ști că am vorbit.