Dar dacă sarea-și pierde gustul
Și-n drumuri este aruncată,
Nu va avea nici o scăpare:
De toți, cu talpa e călcată.

„Voi sunteți sare!”, spune Domnul
„Și voia Mea, e să sărați
Dar dacă voi iubiți păcatul,
În colb sfârși-veți aruncați!"

Ce trist... să ai un sac cu sare,
Sau un depozit plin cu ea,
Și să constați că gust nu are
Și nici putere de-a săra.

Poate te-ntrebi, cum s-ar putea,
Să poți, să tragi folos din ea?

Și trist, știind c-ai investit,
Să scoți afară-n bătătură,
O sare fără sărătură,
Ce-ocupă locul altei sări,
Ce vrea să fie-n astă lume,
O piedică în stricăciune.

Fii sare frate, fără preget,
C-așa cum scrie despre gust,
Scriptura care nu ne-nșeală,
Poți fi-ntr-o stare de dezgust...

Dezgust produs Acelui care,
Te rânduise să fii sare.
De ce-ai dori să fii o sare,
Ce-o calcă lumea în picioare?

E fără sens să fi avut
Un gust puternic la-nceput,
Apoi, c-o viață de păcat,
S-ajungi prin lume… nesărat.

Mai bine viața să-ți centrezi,
Pe cum poți din nou ca să sărezi
Și-o rupe frate, cu păcatul
Și-ocupă-te doar cu săratul!

Căci vor rămâne în picioare,
Doar cei ce-n lume, au fost sare.
Și-atunci când Domnul va veni,
Doar pe aceia-i va răpi!