Iar sunt închis cu Labirintul,
Nesăbuitul Minotaur,
Unde-amintește greu pământul
A sânge, lacrimă și aur.

Scrâșnindu-mi dorul meu sălbatic,
Cătându-mi jertfe fără pete
Lucesc cu ochii de jăratic
Să nu mă-mpiedic de regrete.

Urlând cu ură spre Iubire,
Cu deznădejde spre Speranță
Din nou nu pot găsi ieșire
Din împletirea de distanță.

Albind prin peșteră cu colții
Și încurcându-mă-n unghere
Sub apăsarea grea a bolții
Nu îi dau inimii să spere.

C-așa priveliște hidoasă
Prea mult departe de la lege
Nu are dreptul ca să iasă
În lumea ce nu-l va-nțelege.

Nu-i dat nici unui ochi să vadă
Un ideal de urâciune
Și-mi port durerea de corvoadă
În orișicare rugăciune.

Dar și Tezeu îmi intră-n sânge
Cu-a Ariadnei cale-n mână
Și plânge sufletul, îmi plânge
Nevrând în beznă să rămână.

Mă-ndrept cu paloșul în luptă
Spre mine însumi, doar spre mine,
Iar viața-n două este ruptă
Între nădejde și rușine.

Încoronatul cap de monstru
Îl pun pe trunchi ca pe altare
Căci vreau să fiu din nou al vostru
Lumină, Dragoste și Soare!

Și voi lovi cu mâna dură
Ca soarta de-animal să moară
Cu firicelul de căldură
Să ies din bezna mea afară.

Îmi vine soața mea, îmi vine
Cu ochi de înger spre căință:
„Ah, dragul meu, cât e de bine
Că ai ieșit din necredință!”

Îi pun în palme trandafirul
Ce l-am păstrat în suflet verde:
„Dar rugăciunea ta cu firul
M-a tot chemat mereu a crede!”

Și doar o grijă-n bucurie
Având, uitată altă dată, -
Să îmi schimb pânza tuciurie
De-a nu fi ucigaș de tată.
Victor Bragagiu