Spre Golgota, pe drumul întristării,
Tresare-un trup și-o inimă de om...
Hristos, zdrobit, în ceasul lepădării,
Preface bezna surdă-ntr-un ecou:

„Voi, fiice din Sion, nu plângeți pomul
Cel verde frânt pe lemnul blestemat...
Căci dacă toate acestea-ndură Domnul,
Ce fi-va cu copacul cel uscat?”

La Golgota se-nalță, pe-o colină,
Altarul jertfei Celui condamnat...
Iar Domnul slavei, coborât în tină,
Se frânge pentru lumea în păcat.

„O, Tată, iartă fiii neascultării
Ce-n răzvrătirea lor nu știu ce fac...
Și fă din crucea Mea rugul salvării,
Aprins în veacul lumii, -ntunecat.”

La dreapta și la stânga Lui doar ură,
Batjocura mulțimii-L otrăvea...
Ostașii începură chiar să spună:
„De-ai fi Mesia singur Te-ai salva!”

Dar unul din tâlhari rupe tăcerea
Și-și recunoaște făr’delegea grea.
Isus, sorbind oțetu-ntins și fierea,
Își dă viața pentru vina mea.

Perdeaua Templului se rupe-ndată,
Iar freamătul mulțimii-a amuțit...
Sutașul spune din inima toată:
„Omul acesta-a fost neprihănit!”

Putea-va, oare, bezna grea să-L țină,
Mormântul rece, oare, -L va lega?
Dar iată, -n ziua-ntâi, iar la lumină,
Învie, din tenebre, Mesia!

Rămâi cu noi, Isus, căci e spre seară,
Potecile-s pustii și suntem goi...
Iar până vei veni a doua oară,
Așterne Duhul Tău adânc în noi!

Învie-ne prin Duhul învierii
Ce din adânca beznă Te-a sculat!
Și sapă-ne-n însemnele durerii
Ce Te-au brăzdat pentru al nost’ păcat.

22/03/2018